Constantin Cucoș: „Mi-e dor de bunicii mei, de odaia lor strâmtă cu sobă din lut în care, în iernile cele grele, intra neinvitat pe sub ușă troianul.”

Mi-e dor de trezirea greoaie din diminețile copilăriei, când cu greu te dumirești cine ești și unde te afli.
De bucuria întâmpinării zilei cu acel surâs blând și candid al copilului care ai fost cândva.
Și de începuturi, de avântul și nădejdea care te-au însoțit într-un nou vis sau lucrare oarecare.
Mi-e dor de acele zile în care credeai că totul e bine și cu rost așezat iar mersul lumii e cel mai bun cu putință.
Când te încredeai în cei mari, în mama, în tata, în profesorii tăi, în conducători, în ce ziceau unii sau alții în cărți, la radio sau pe la televizor.
Și în faptul că omul e cel mai puternic dintre toate vietățile, că poate ști și stăpâni câte în lună și în stele, ajungând chiar la ele.
Mi-e dor de acel timp în care, în sinea ta, multe se arătau frumoase și toate păreau a fi orânduite după importanța lor.
Și de acea perioadă în care discutai deschis cu florile, cu plantele, cu animalele din curte crezând că au un suflet al lor, pe măsura ta, și cărora le spuneai ceea ce nu le puteai zice oamenilor.
Mi-e dor de Petrică, și de Fănică, și de Ionel, și de Maricica, și de Florica și de alți copii, cu nume pe care nu le mai ții minte, cu care te întreceai la școală, te hârjoneai prin pauze, te dedai la fel de fel de pozne în vacanțele care uneori nu se mai sfârșeau.
Mi-e dor de bunicii mei, de odaia lor strâmtă cu sobă din lut în care, în iernile cele grele, intra neinvitat pe sub ușă troianul.
De hârșâitul râșniței de piatră din magazia cu bagdadia joasă, de respirația caldă a vacii lor din grajdul alăturat, de stolul de vrăbii ce făceau rotocoale pentru a ciuguli niscai boabe rămase de la găini.
De iernile cele cu omăt cât casele, care ni se păreau cât se poate de firești, când, pentru a ajunge la fântână sau la acareturi, cei mari trebuiau să sape tuneluri prin zăpadă, spre bucuria noastră, a celor mici.
Mi-e dor de mirosul lemnului tăiat, sfredelit sau rindeluit din atelierul tatălui, de odoarea cleiului de oase, de toate sculele lui cu nume nemțești și întrebuințări felurite.
De zvâcnetul pământului, al florilor și al altor ierburi când înaintezi cu prașila, în bătaia soarelui, pe rândul de porumb care nu se mai termină.
Dar și de zgomotul înfundat al stativelor din nopțile lungi de iarnă la care mama bătea lăicere, cuverturi și alte macaturi, precum și de mirosul turtelor cu magiun coapte tacticos pe plita cea de tuci.
De serile, chiar nopțile, în care savurai cu nesaț, întins pe recamier, cărțile neamului și ale pământului sau  ascultai teatru la microfon la radioul cel cu lămpi și ochi sclipitor.
Mi-e dor de acele timpuri când făceai, gândeai și spuneai ce voiai tu și nu ce așteptau alții de la tine, cum faci acum.
Și de acele vremuri când nu realizai că mulți dintre cei care îți ieșeau în față și te ghidau ar fi trebuit să stea deoparte, să nu dea lecții, să dispară din fața ochilor tăi.
Mi-e dor de acele timpuri sau prilejuri când puteai să le spui verde-n față, unora dintre cei de lângă tine, că își arogă drepturi pe care nu le merită sau că sunt de-a dreptul hahalere, farsori, șmecheri sau pungași.
Tânjesc după acea perioadă când binele era bine, răul – rău și toate celelalte – la locul lor.
Și după acele timpuri când nu dibuiai atâtea strâmbătăți și stricăciuni, precum le vezi pretutindeni acum, și când povara de a le indura devine din ce în ce mai grea.
Mi-e dor de acel ev al neștiinței, al indiferenței, al simplei bucurii a existenței.
Mi-e dor de acel moment când nu erai nimic și puteai să o iei în orice direcție.
Mi-e dor de începuturi, când pământul era netocmit și gol, întunericul și liniștea erau pretutindeni iar stihiile nu stăpâneau încă acel hău…

Autor: Constantin Cucoș

Sursa: literaturadeazi.ro