Azi, la biserică a ținut cuvântare un preot foarte bătrân, cocoșat de ani, cu voce slabă. Era străin și a fost invitat să vorbească el credincioșilor. Îi auzeam greu vocea anemică, acolo unde ședeam eu, chiar în spate, căci din cauza unor probleme de sănătate trebuie să stau întotdeauna foarte aproape de ieșire, dar i-o auzeam și înțelegeam că vorbește cu însuflețire și patos despre a iubi această țară, despre eroii, ce și-au dat viața pentru locul sub soare, pe care îl avem noi azi și care acum își au locul în rai.
La un moment dat a întrebat: Noi ce facem azi pentru țară!? și întrebarea lui a așternut liniște adâncă și nefiresc de asurzitoare în întreaga biserică. A continuat tulburând tăcerea, cu vocea lui slabă, șoptită, pe care, nu știu de ce, am început să o percep ca pe o lovitură dureroasă în piept:
…Mergea Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ și au început să împartă daruri tuturor popoarelor. A venit la urmă de tot și rândul românilor, dar Dumnezeu nu mai avea niciun dar de dat. Dăduse tot celorlalte popoare. Întreabă Sfântul Petru pe Dumnezeu: Doamne, ce le dăm românilor, că nu mai avem nimic de dat!? Stă bunul Dumnezeu, se gândește și exclamă: Lor, românilor, le dăm țara pe care am oprit-o pentru noi!
Preotul și-a continuat cuvântarea, dar vocea lui șoptită nu mai ajungea până la mine. Mă blocasem la cuvintele, ce mă loviseră cu forța unui uragan: Lor, românilor, le dăm țara pe care am oprit-o pentru noi! și îmi venea să plâng. Și când s-au cântat colinde tot la ele mă gândeam. Am plecat spre casă cu nafura în mână și m-am trezit întrebându-mă: Ce facem noi cu țara, ce ne-a dat-o Dumnezeu, după ce o oprise pentru El!?
Sursa: facebook Luminita Aldea
Jurnal de Bucovina 