Nicoleta Bogoș: „Aceasta nu mai e școală, aceasta nu mai este viață.”

Aceasta nu mai e școală, aceasta nu mai este viață.

Și, nu, nu despre note e vorba!

Foarte rar mi s-a întâmplat să-mi înghețe inima și să mă cutremur. Te cuprinde o paralizie soră cu moartea sau, cel puțin, așa ne închipuim că simțim.

O singură dată am mai trecut prin asta, când a murit tata.

Ieri, fiiica mea care este o studentă minunată, dedicată și, având în vedere facultatea grea pe care o urmează, eforturile ei, asemenea eforturilor altor mii de studenți, au fost aproape supraomenești pentru a participa, ultima jumătate de semestru, la toate cursurile, seminariile, laboratoarele, pentru a-și face toate temele, proiectele, lucrările practice , ieri, a avut un examen.

Deși au epuizat-o, fiind în primul an și, încă neobișnuită cu toate hachițele sistemului în această formă, dar mai ales cu toanele și supremația unor profesori (puțini ce-i drept), a intrat încrezătoare în sesiune, sigură pe munca ei titanică, pe ceea ce știe, pe ceea ce poate, pe ceea ce vrea.

M-am străduit să-i țin sufletul în palme și mintea sănătoasă până ieri.

Examen, la o disciplină pe care o studiază doar în primul semestru al anului I, fără să găsească vreo legătură cu ceea ce va trebui să știe a face în profesia grea ce și-a ales-o. Examen la o disciplină la care toate cursurile, seminariile, laboratoarele au fost un stres major, fără limite. Fără suport de curs!!!Alimentat aproape diabolic de titularul cursului.

Am fost tentată să o sfătuiesc să-l lase restanță văzând-o (pe ea și mulți alti colegi) cum se consumă ca o lumânare.,,Mama, am muncit pe rupte, oricum ne pică dacă are toane. Măcar încerc! Nici nu știm cine intră sau nu în examen pentru că am reținut doar amenințările!”Noaptea târziu, a aflat că are punctaj pentru a intra în examen.

Dimineața devreme (cred că nici nu a mai dormit), a susținut examenul. La un subiect, a fost acuzată că a copiat, deși, eu știu cât a învățat. Și tare a suferit, încă o suferință peste multe altele…A avut noroc față de alți colegi care au picat fără drept de apel, deși nota a fost sub munca și așteptările sale. Unii, poate pe bună dreptate, pe alții îi cunosc și știu că au fost victime ale unor toane de atotputernic!?,,Mama, lui Florin i s-a blocat platforma, nu s-a putut conecta la timp, l-a trecut direct în restanță. ” (Florin este un student excepțional și foarte bun la disciplina la care au avut examenul).

Pentru că au îndrăznit să ceară discutarea notelor și clarificarea unor aspecte, pedeapsa a fost pe măsură: ,,M-am săturat, ați schimbat regulile jocului, dragi studenți. Voi șterge toate notele de pe platformă și voi recorecta lucrările. De-acum să vedeți…!”Nu m-am simțit nicicând mai neputincioasă în a încerca să-mi conving copilul că nu vreau o studentă de 10, nici măcar de 7 (nota primită inițial), cu sufletul franjuri, mintea rătăcită și visurile năclăite tocmai de cineva care ar trebui să le dea aripi. Ci vreau o studentă cu 5, ba chiar cu restanță, dar cu visurile intacte, sufletul luminos și mintea teafără. Și, mai ales, care să nu îngroașe rândurile studenților ce abandonează din pricina unui profesor care îi duce în pragul celui mai mare moment de slăbiciune.

Toată noaptea am stat cu emoții, gândindu-mă la ea, la colegii ei, la miile de studenți…Rugându-mă să-i fie bine! Să fie bine!

Povestea fiicei mele este un preambul…N-am putut să dorm, frunzăresc FB, primul articol pe care îmi cad ochii: ,,Student în anul I la UBB, infarct înaintea unui examen online. Nu s-a putut conecta! Condoleanțe !”Am căutat știrea în toate sursele posibile, sperând să fie un fake news …

Dar nu a fost!

Și inima mi-a înghețat, cu gândul la Bia, la fragilitatea sufletului și psihicului său în condiții de stres MAJOR, la Florin, la ei toți… chiar dacă era vorba despre un student al unui alt centru universitar. L-am simțit ca fiind copilul meu! Și inima mi-a înghețat…Și ce dacă? Veți spune mulți… s-a mai dus unul… Cine are de învățat, învață, trăiască profesorii care se laudă cu restanțele ce aduc venituri, care își construiesc singuri soclul, care se hrănesc cu teama studenților. Pentru că, mulți chiar învață, multora chiar le pasă, dar ce folos dacă unii dintre noi, cei care ar trebui să dăm aripi, le retezăm înainte de a-și lua zborul!

Aceasta nu mai e școală, aceasta nu mai este viață. Creștem generații înspăimântate, fragile fizic și psihic și cu sufletul ferfeniță! Pentru că așa am moștenit unii dintre noi, de la alții…Odihnește-te în pace, copil îngropat de locul unde te-ai dus să-ți împlinești visurile!Nu-mi pot imagina durerea părinților tăi! Eu încă am inima împietrită!

Autor: Nicoleta Bogoș

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s