La temelia satului românesc se află societatea edificată din comunităţi de tip agro-rural, caracteristice zonelor cu pământ fertil, apt pentru cultivarea plantelor şi creşterea vitelor, precum şi pentru desfăşurarea unor activităţi sezoniere…
Aceste comunităţi, puternic ancorate în spiritualitate, s-au dezvoltat şi s-au perpetuat mizând exclusiv pe resursele locale şi pe rezultatele efortului propriu, munca şi buna chibzuială fiind păstrate la loc de cinste în galeria de obiceiuri, datini şi cutume în virtutea cărora s-au manifestat. Raţiuni de apărare şi într-ajutorare au condus la apropierea diferitelor familii constituindu-se astfel satul ca model de organizare teritorială şi socială.
Civilizaţia sătească a dominat teritoriile româneşti până când revoluţiile industriale au convertit societatea către urbanizare. Chiar şi în aceste condiţii legătura dintre români şi natură a fost atât de puternică încât multe dintre concepţiile şi obiceiurile de altă dată se mai regăsesc şi astăzi ca reminiscenţe în obiceiurile sătenilor contemporani, fiind adânc înrădăcinate în conştiinţa lor.
Privite de unii cu ironie, calificate de alţii ca retrograde, aceste moşteniri din trecut sunt totuşi rămăşiţele unui tezaur de înţelepciune populară acumulat de milenii prin observarea, tâlcuirea şi înţelegerea naturii mamă, aşa cum este ea simţită şi trăită la sat.
Valori spirituale universale, filtrate prin trăire şi decantate în timp măsurat în veacuri mai împodobesc şi azi comunităţi săteşti mai mari sau mai mici, fiind păstrate în conştiinţa celor care le dau cuvenită cinstire fie şi doar pentru faptul că vin de la strămoşi.
Între smerenia credinţelor populare şi mândria vieţii moderne, întemeiată pe alte valori decât cele consacrate în milenii de continuitate şi transmise din generaţie în generaţie, satul românesc mai are totuşi puterea de a ţine în echilibru o societate din ce în ce mai libertină.
La sat s-au mai păstrat intacte destule precepte morale, mulţumită învăţăturilor creştine, participarea oamenilor la serviciile religioase fiind încă semnificativă, în ciuda altor tentaţii. În definitiv, poporul român a fost şi a rămas creştin, chiar dacă frământările lumii şi poftele imperiilor i-au strivit nu doar o singură dată pacea.
Satul este cel care dovedeşte că morala se păstrează mult mai bine în comunităţile restrânse, în care oamenii se cunosc mai toţi între ei, judecata sănătoasă acţionând ca un adevărat liber arbitru asupra lor.
Această afirmaţie este susţinută de numeroasele zicale şi proverbe adunate în zestrea spirituală a românilor, din care se întrezăresc valorile de căpătâi ale umanităţii: cinstea, demnitatea, înţelepciunea, chibzuinţa, hărnicia, înfrânarea, mila, respectul şi altele asemenea recomandate de învăţăturile creştine.
La sat oamenii îşi controlează mult mai minuţios comportamentul, dorind să câştige prin acesta respectul şi încrederea celorlalţi membri ai comunităţii. De altfel multe dintre obiceiurile practicate în mediul rural pun în evidenţă şi elogiază calităţile celui mai harnic, celui mai iscusit, mai puternic sau mai înţelept dintre gospodari.
O zicală binecunoscută spune „ decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş”. Posibilităţile de afirmare printre străini sunt mai reduse, iar locul săteanului este în gospodăria sa, pe care ştie să o conducă aşa cum a bine a învăţat de la înaintaşii săi. Între mândria de a fi orăşean şi acceptarea vieţii simple de la ţară, săteanului îi este recomandată varianta a doua.
Din păcate revoluţia industrială a contrazis flagrant proverbul, mulţi dintre cei care au trudit pământul îngroşând rândurile proletariatului revoluţionar, atât de drag orânduirii comuniste şi abandonând tradiţiile moştenite de la străbuni. S-au pierdut astfel valori culturale, morale, artistice de un mare rafinament şi definitorii pentru naţiunea română. Dar mai ales s-a pierdut ceea ce a însemnat ţăranul român şi relaţia sa cu universul în care şi-a desăvârşit devenirea. Vezi mai puţin
Autor: Casian Balabasciuc
Jurnal de Bucovina 