Luminița Aldea: „Nu îmi fac bagajul să mă mut în raiul de pe facebook, unde fiecare se prezintă cum se visează să fie.”

Am găsit un rai pe pământ. E un loc unde nimeni nu minte, nimeni nu înșală, toți sunt ca Alba ca Zăpada; numai suflete frumoase și îndrăgostite de frumos, bine și pur. Nimeni nu greșește. Toți sunt voluntari, binevoitori și credincioși.

În viața adevărată stai cu fundul în sus în grădină la prășit. Când prășești la păstârnac, sfeclă roșie și pătrunjel, dacă e mult pir, simți cum ajunge să îți înțepe ochii buruiana aceasta, ce are mii de capete ascuțite afară și o rădăcină ca un șarpe subțire furișată pe sub pământ. De fapt pirul nu e un șarpe, ci este o hidră din lumea buruienilor. Când termini prășitul te dor toate oasele.În raiul descoperit de mine nimeni nu lucrează în grădină, nimeni nu are noroi sub unghii. Doar coafuri impecabile, unghii perfecte și poze cu căpșuni ireale crescute direct în caserole la supermarchet.

În viața asta în afara raiului, cu buruieni, unghii rupte, trup transpirat, mai auzi o bârfă, o minciunică, o răutate, dar în rai totul e perfect și plin de sfinți. Tot în viața asta din afara raiului, cine deschide o carte din când în când, o face în taină, discret, doar el, cartea și autorul. În rai toți sunt doctori în „Arta conversației” deși cei mai mulți nu cred că au văzut vreodată cartea, nici gând să o mai fi citit. Să întâlnești în rai femeie care înșală!? Sau bărbați!? Nici vorbă. Acolo sunt numai sfinți și lupi moraliști.Să vorbească cineva despre a greși, a cădea, a plânge, a rătăci calea!? Nu!!! Nu!!! Nu!!! Acolo sunt toți specialiști ce și-au dat doctoratul în viață. Să întâlnești în rai vreun nemilostiv!? Doamne ferește!!! Încă de la naștere sunt voluntari și întruchipări ale compasiunii…

Acum, când scriu, mi-a venit în minte o întâmplare, ce m-a bântuit mult timp… În urmă cu mai mulți ani am fost invitată de o rudă să merg la un praznic într-un oraș, dar nu spun unde și nici locația. Era o sărbătoare mare. După slujbă prietena mea a chemat la masă pe singura femeie, ce stătea cu mâna întinsă în prag, cu un copil în brațe. Femeia a venit la local, dar nu a intrat. A rămas ghemuită, umilă și cocoșată în prag. Nu realizam că se teme să intre. O vedeam prin geamul ușii și credeam că așteaptă pe cineva. A venit cel ce trebuia să binecuvânteze masa. S-a oprit în fața femeii. I-am văzut mâna întinsă inchizitorial și după mimica feței realizam că o ceartă și o alungă. Femeia s-a cocoșat și mai mult, a început a plânge și a dat să plece. Îngrozită, am țipat la ruda mea să se ducă și să spună că ea a chemat-o. S-a dus și a adus-o. A pus-o la masa noastră. Era foarte tânără; un copil cu copil. A plâns în timp ce mânca și lacrimile îi curgeau în lingura cu borș, ce îi tremura în mână. Copilul la sân îi plângea. Nimeni de la masa mea nu a mai putut mânca. Am pus în sacoșa femeii tot ce am putut de pe masă. Aceștia suntem în viața de fiecare zi! Întindem mâna inchizitorial și alungăm o flămândă cu prunc la sân, apoi ne puneam postări pe facebook cu aureolă de sfinți!

Nu îmi fac bagajul să mă mut în raiul de pe facebook, unde fiecare se prezintă cum se visează să fie. Rămân în lumea mea pământeană, unde legumele cresc în grădină, unde am unghii rupte, păr ciufulit și trup transpirat, unde aud câte o minciunică sau bârfă, unde oamenii râd și plâng cu adevărat, unde întinzi o pâine unui flămând, când o ai, fără să te lauzi și fără selfie și, când nu o ai sau nu ești dispus să dai, îl alungi, și eu recunosc că am făcut-o, unde oamenii și viața sunt adevărate, nu o iluzie născută din neant și pierdută în neant…

Autor: Luminita Aldea