Luminița Aldea: „Suntem niște morți vii, dacă renunțăm la vis! ”

Astăzi satul meu își ia rămas bun de la doamna doctor Georgeta Cofler. De când am aflat că a murit, mi-au murit cuvintele. Am tot încercat să spun ceva, dar niciun cuvânt nu a vrut să se întrupeze. Au mai fost și zile înnorate, cu ploi și cu frig ca să îmi accentueze starea de regret, de neputință și… tăcere.
Mi-am amintit-o cum am întâlnit-o prima dată, în urmă cu mai mult de treizeci de ani, ce impresie mi-a făcut atunci și pe care nu mi-am schimbat-o niciodată. Frumoasă, elegantă, distinsă și cu un ”nu știu ce” ce îți lăsa impresia că este intangibilă, că în lumea ei nu pot ajunge prea mulți și nici nu lasă pe oricine să-i intre în suflet. Avea un zâmbet reținut, dar cald, ce semăna cu cel al prințesei Diana.
A venit la copii după ce i-am născut, mi-a făcut injecții, când am avut căderi de calciu. Îmi amintesc ce mi-a povestit odată, când stătea lângă patul meu și împingea ușor serul în venă:

-Când eram studentă făceam sport de performanță. Atletism. Am făcut și parașutism… Aș fi vrut să nu fi renunțat la asta… Tu nu ai renunțat la scris… Ești atât de curajoasă! Te admir! ( E doar o parte din ceea ce mi-a spus atunci; restul rămâne între mine și ea).


Eu o priveam ca pe un om ce avea totul și ea mă admira pe mine, cea care nu prea are multe… Vedea în mine un învingător, deși eu am fost toată viața un învins; cel puțin așa m-am perceput…


Știu că vorbea despre mine și despre scrisul meu ca despre un miracol. Știu că mă „invidia” pentru curaj și pentru că am rămas în picioare după fiecare înfrângere… Știu că își dorea să fie ca mine…


Plouă tare acum, când scriu. Lacrimile mele sunt tot o ploaie.


Nu mai știu ce să scriu…


Ba da! Știu! Doamna doctor și cu soțul ei au fost la lansarea cărților mele publicate în proiectul CULTURA UNEȘTE BUCOVINA. A stat discretă, timidă și intimidată într-un colț. M-am dus la ea și am salutat-o, când am observat-o. Avea atât de mari emoții încât i-am strâns mâinile ca să o încurajez…


În primăvara lui 2020 m-am dus la ea cu analizele, după ce am fost la spital la urgență. Le-a privit. M-a întrebat cum am ajuns așa. Am privit-o lung și naiba m-a pus să îi spun și râzând și plângând:

-Vreau să omor un bărbat! Dacă îl omor, sigur mă vindec!


Doamne, cum a început să râdă! Rădea în hohote, cu toată gura, cum nu am văzut-o în viața mea râzând și printre hohote îmi spunea: -Te vindeci, dacă omori un bărbat!? Acesta e leacul!?
De râs nu îi puteam răspunde, dar dădeam din cap că da.


Nu știu de ce, îmi tot amintesc, cum îmi vorbea, în timp ce îmi făcea injecția, despre visul meu de a scrie, la care nu am renunțat, și la visul ei din studenție, la care a renunțat, și plâng… Plâng ca ploaia de afară și mă gândesc la toate visele mele, pe care nu am avut curaj să le trăiesc și mi se pare că am murit și eu puțin odată cu doamna doctor. Toți, toți murim câte puțin când nu avem curaj să ne trăim visele!


Voi merge la înmormântare prin ploaie…


Știu, știu de ce plâng incontrolabil… Pentru că suntem niște morți vii, dacă renunțăm la vis!
Drum bun printre stele, doamnă doctor, și în cer să nu mai renunțați la vis!

Autor: Luminița Aldea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s