Luminița Aldea: CĂUTÂND CREDINȚA DE DINAINTE DE CREDINȚĂ( prima parte)

Domnul Radu Sarandan mi-a scris într-o zi un mesaj pe mess, în care îmi cerea romanul ACASĂ. Era interesat în mod special de partea de povești din străbuni din el. Mi-a spus că va ajunge în curând în zona mea și ar vrea să întâlnească oameni, ce încă mai știu poveștile, oameni ce vindecă, oameni că încă mai practică „magia”.
I-am explicat că eu am scris despre asemenea povești auzite de la tata, de la bunici sau de la alți bătrâni din satele din jur, dar că nu cunosc niciun om, care să mai știe învățăturile străvechi rămase ascunse prin cotloane de munți, la oameni izolați.
M-am gândit mult, am întrebat, dar nu am aflat de niciun om care să îi spună povești musafirului meu interesat de taine ale unei lumi apuse. Știam că era un bătrân la Găinești, moșul Gherman, ce vindea plante și știa leacuri străvechi, dar m-am interesat și am aflat că a murit și nu a lăsat nimănui învățătura lui. M-am interesat și dacă mai trăiesc o bătrână din Pâraie, una din Baia și una din Bogdănești, ce cândva mi-au spus povești cu vrăji de dragoste și eu le-am scris în romanul ACASĂ. Toate erau moarte. Oricât mă gândeam și oricât căutam nu găseam pe nimeni în care să mai fie vii poveștile.
Telefonic discutam cu domnul Sarandan și el îmi spunea că este în căutarea științei „solomonarilor”, a celor ce au puterea de a alunga grindina și chema norii, tămăduiau boli, că este interesat de partea benefică a acestor practici și vrea să afle dacă mai există astfel de oameni. I-am povestit puțin despre poveștile puse în ACASĂ, de moșul Dâmbu de la Dorna, pe care îl cunoscuse tata prin anii 50, înainte de a pleca în armată, când era un flăcău, și când a stat pentru o vară pe munți cu el și a văzut cum știe să alunge ploile și cum lega gura la lup. Cred că acel om era un solomonar, cum caută domnul Sarandan, după ce analizez mai bine tot ce povestea tata despre el. I-am spus și de alte povești miraculoase din roman, dar i-am explicat clar că nu cred că mai există magii altui timp.
A rămas totuși să vină în zonă, să cutreiere pe munți, să întâlnească oameni și povești.
În așteptarea lui mi-am amintit niște povești, la care nu mă gândisem deloc. Le știam, dar nu le-am dat nicio importanță. Erau poveștile altei generații de oameni, a altui timp și a altei realități… Doamne, ce aproape am fost de poveste și nici nu am știut! Și ea a murit lângă mine fără ca eu să întreb, să caut, să aflu, să înțeleg…
Ca un cântec din altă lume, mi-am amintit că auzisem că bunica soacră-mi știa să descânte. Nu, soacră-mea nu mi-a spus, dar știam de la alte bătrâne din sat. Tanti Coca, o femeie la care am ținut mult și care a murit anul acesta, înainte de Paște, vorbea tare frumos despre doftoroaia aceea bătrână, mătușa Paraschiva, la care a dus-o mama ei când era copchilă, că îi apăruse o gâlmă mare pe corp și creștea văzând cu ochii. Maică-sa era convinsă că i s-a aruncat ceva, sau a călcat în ceva spurcat, sau i s-a făcut cu lucru rău și îi poate trece, doar dacă merge la o babă ce știe să dezlege. Închid ochii și mă forțez să îmi amintesc cum spunea tanti Coca că a descântat-o bătrâna aceea. Nu îmi amintesc multe cuvinte. Doar câteva:
„Bubă de zi,
bubă de noapte,
bubă de ciumă,
bubă de nori,
bubă de la cel rău…
Nu te întinde,
nu cuprinde.
Eu te trag.
Tu să te retragi.
Să ieși de la Coca!
Știu că am întrebat-o pe tanti, dacă nu i-a fost frică. Mi-a spus că nu și că baba Paraschiva era tare bună și a ajutat mulți oameni. Toți din sat mergeau la ea și cereau ajutor, când îi lovea vreun rău necurat. A mai spus că se închina Maicii Domnului la sfârșitul descântului, dar că nu își mai amintește cum zicea, că o stropea cu un buchet de busuioc muiat în agheazmă, dar că avea în mână și un cuțit când rostea descântul, cu care parcă tăia un rău invizibil.
Deci înțeleg acum că bătrâna știa moștenită din străbuni sau furată – că descântul nu se dă niciodată, ci se fură cuvintele de la cea care îl rostește – taina precreștină a vindecării prin cuvânt și în timp, trecând din generație în generație au altoit pe vechea învățătură și creștinismul, și apa neîncepută a devenit agheazmă, și lângă cuțit sau alt obiect tăios folosit pentru a tăia răul a apărut buchetul de busuioc, și zeul protector păgân, de dinainte de creștinism, de la care cereau vindecare și ajutor a devenit Maica Domnului, Iisus sau Bunul Dumnezeu. Descântul babei Paraschiva a devenit o practică creștină sub care stătea ascunsă o altă credință mult mai veche.
Și baba aceea, doftoroaia altui timp, era bunica soacră-mii și totuși soacră-mea nu mi-a spus niciun descânt, nu furase nimic de la bunica aceea, cu care crescuse în casă încă de mică copilă și eu să fi aflat și să îi spun acum acestui domn psiholog, ce venea în zona mea în căutare de potcoave de cai morți.
Și totuși nu învățase nimic soacră-mea de la bunica aceea fabuloasă!? Oare nu am văzut nimic la ea în cei doisprezece ani de trăit împreună, sub același acoperiș, care să fie povestea altui timp sau o moștenire străbună lăsată de bunica!? m-am trezit întrebându-mă, în timp ce scormoneam prin creier și inimă după amintiri, după ceva cu iz de taină, de moștenire a unui mod de a te raporta altfel la realitate și la adevăr… Căutam în obiceiuri mărunte, în gesturi aparent banale, ceva acoperit de colbul uitării și nepăsării, ce să amintească de o lume dispărută, căci intuiția deja îmi spunea că era. Inconștientul meu știa înaintea conștientului că există…
Și brusc mi-au explodat în inimă mici amintiri, mici povești, crâmpeie de viață, cărora nu le-am dat nicio atenție atunci sau de care am râs pe ascuns, considerându-le fără sens sau povești băbești, dar acum înțeleg că erau taine și alt mod de a percepe realitatea și adevărul; erau rămășițe din credința ce o aveau oamenii acestui pământ la începutul lumii și înainte de creștinism, erau parte din sufletul bunicii Paraschiva lăsat moștenire nepoatei, dar nu conștient și ca un dar dat, ci preluate ca mod de viață în anii de conviețuire în comun al bunicii cu nepoata. Atât de mult credea soacră-mea în micile ei ritualuri, de care eu din respect nu râdeam, pentru că le preluase de la bunica și ea nu avea nicio îndoială că bunica era înțeleaptă și știa adevărul.
Care a fost primul gest al soacră-mii ce m-a mirat!?
Presăra sare sub fața de masă înainte de a veni preotul cu chiraleisa, chiar la masa la care urma să stea preotul. Am întrebat de ce o face. Mi-a răspuns sobră și cu un aer glacial, ce îmi impunea să nu mai pun altă întrebare, că e destul atât cât mi-a spus: Ca să fie liniște în casă tot anul…
Apoi își dorea fierbinte să intre prima dată în casă, în ziua de Anul Nou un băiat, ca să ne meargă bine peste an. Era semn de belșug și bogăție. Dacă intra o fată soacră-mea se întrista de moarte. Dacă era un băiat ochii îi străluceau de fericire.
Apoi am născut primul băiat și regulile ei m-ar fi năucit, dacă le-aș fi dat importanță. Să nu intre nimeni în casă până nu botez băiatul, să nu las – Doamne ferește! – să îl ia în brațe o femeie bolnavă, dar mai ales să nu las pe nimeni să îl privească lung și să îl deoache, deși ea avea leac pentru deochi: un fir roșu legat la mâna copilului imediat ce l-am adus acasă.
Plângeam copilul noaptea!?
I-a furat cineva somnul, decreta mama.
Eu râdeam în sinea mea și spuneam: Cum să îi fure somnul!? Dar pe ea nu o contraziceam că nu era omul, pe care să îl contrazici.
A decretat reguli stricte ca să nu se mai atingă nimeni de somnul copilului: niciodată să nu prindă înserarea rufele copilului afară, tot niciodată să nu ne prindă asfințitul soarelui cu fereastra neacoperită cu perdele de soare.
Uitam rufele afară și venea mama ca un vifor cu ele în brațe și boscorodea: Ai uitat rufele pe sârmă după asfințit și iar i-a furat cineva somnul băiatului!
Era înserat, intra în casă, vedea fereastra neacoperită și fugea ca din pușcă la ea să tragă perdeaua în timp ce mă învăța: Ți-am spus să fie acoperită fereastra, când asfințește soarele!
Nu am întrebat cum poate să fure cineva somnul, dar nici nu am râs. Mama era mult prea sobră, când vorbea despre asta, ca despre un mare adevăr.
Nu, și nu se termină cu asta povestea cu furatul somnului…
Venea pe la noi seara o bătrânică, ce nu avea pe nimeni și stătea câteva ceasuri, să îi treacă de urât. Se uita la televizor, sporovăia și la o bucată de noapte pleca acasă. Am observat cu surprindere că mama ia, fără ca bătrâna să își dea seama, un fir aproape invizibil din haina, baticul sau bundița bătrânei și îl pune în pătuț lângă băiat.

  • Ce ai făcut!? De ce!? am întrebat cu mirare.
  • Am luat somn pentru copil ca să doarmă bine! mi-a șoptit ca pe o mare taină și eu nici nu am râs, nici nu m-am mirat, nici nu am zis nimic.
    Era partea din credințele și obiceiurile mamei, pe care le luam ca atare. Era atât de serioasă și convinsă de adevărul că poate cineva să fure somnul copilului așa cum și că ea poate să ia somn pentru copil încât preferam să nu zic nimic, deși nu credeam deloc în asemenea povești.
    Ieșeam cu copilul la plimbare. Stop! Stop! Stop! Nu ieșeam oricum, deși eu aș fi vrut! Nu ieși cu frumusețe de băiat – după părerea soacră-mii – în lumea plină de rău și de răi fără nicio măsură de precauție. Obligatoriu, înainte de a ieși din casă, trebuia să îmi ating călcâiul cu degetul, apoi fruntea și să zic: Cum nu se deoache călcâiul, așa să nu se deoache băiatul! Era formula magică ce îmi apăra copilul de orice rău.
    Îmi amintesc că i-am zis mamei stăpânindu-mi râsul:
  • Păi ce treabă are călcâiul cu fruntea și cu deochiul? Ce e cu aiureala asta!?
  • Tu faci așa cum îți spun eu! Are! Ai văzut vreodată călcâi deocheat!? Călcâi despre care să se spună că e frumos!? După ritualul acesta, oricine se uită la copil, se uită ca la un călcâi și nu îl deoache în veci…
    Aș fi râs, dar cum să râd!? Mama avea o privire de vultur și o voință de oțel. Dacă nu o ascultam și nu îndeplineam ritualul de apărat copilul de lume, nici nu mai puteam ieși din ogradă. Așa că boscorodeam formula magică și ieșeam pe poartă în lumea de a cărui rău mă apăra călcâiul.
    Și totuși nu era destul. Mama îmi dădea și alte sfaturi ca să îmi apăr copilul de lume. Îmi zicea: Ai grijă, dacă te întâlnești cu cineva și îl privește lung, sau zice „Ce copil frumos ai!” imediat să îl scuipi de trei ori și să zici: Ptiu, ptiu, ptiu, nu fi deochi!
    Aveam toate armele de apărare pregătite de mama împotriva răului lumii când ieșeam de acasă și totuși într-o zi răul s-a întâmplat. Degeaba îmi spusese mama: Ai grijă, dacă o întâlnești pe X…, că e întoarsă de la țâță, are ochi răi și deoache! Dacă se uita la copil imediat să îl scuipi de trei ori și să spui…
  • Da, da, mamă! îi răspundeam cu lehamite, doar ca să mă lase în pace.
    Și m-am întâlnit cu femeia aceea… Și a spus minunându-se: Ce copil frumos ai! Și eu nu am scuipat și nu am spus cum m-am învățat mama, ci i-am mulțumit încântată că mi-a lăudat copilul. Și am venit acasă. Și copilul a căzut foarte tare și s-a lovit la cap. Și eu am înnebunit de frică, până am văzut că e bine, căci imediat după căzătură i se învinețise fața. Și apoi am ascultat-o pe mama cum mă interoghează:
  • Ai întâlnit-o pe X!?
  • Da!
  • Și ți-a spus ce copil frumos!?
  • Îhî! răspund îngrozită cu ochii nedezlipiți de chipul copilului meu.
  • Așa spune drăcoaica, deși știe că deoache! a spus mama cu furie și a continuat: Și nu ai scuipat… Și nu ai spus cum te-am învățat!?
  • Nu…
  • Și nici nu ai atins călcâiul cu degetul și apoi fruntea, când ai ieșit din casă!?
  • Nici! răspund și aștept condamnarea la moarte, dar mama a dat din cap a neputință, că nu învăț nimic și apoi mi-a dat de grijă să nu mai uit niciodată.
    Aș fi crezut că e doar poveste, dar m-am speriat și mai tare, când m-am întâlnit cu femeia, ce îmi deochease copilul, după credința mamei și mi-a zis:
  • Am înțeles că ți-a căzut copilul rău. Îmi pare rău că m-am uitat lung la el. Sunt întoarsă de la țâță, deochi.
    Am privit-o cu toată furia de care eram în stare și m-am uitat lung la ochii ei și nu știu de ce am înțeles de ce zicea soacră-mea că are ochi răi și după aceea nu am mai ieșit niciodată cu copil mic de acasă, fără să îmi ating călcâiul.
    Îmi amintesc cum a stins mama odată cărbuni pentru unul din copii. Era agitat, neliniștit, plângea și eu nu mai știam ce să fac. Mama s-a dus la fântână. A adus apă într-o ulcică fără a scoate vreun cuvânt. A deschis portița la sobă. A pus trei cărbuni în cană, dar nu îmi amintesc, dacă spunea ceva sau nu, dar îmi amintesc cum au sfârâit aceștia stingându-se în apă și cum s-au dus la fundul cănii, și cum a făcut mama semnul crucii deasupra căniței, apoi a dat copilului să bea trei gurițe din ea. A atins cu arătătorul apa, apoi a dat pe fruntea, pe obrajii și pe mâinile copilului. A făcut iar semnul crucii pe cană și după aceea mi-a spus:
  • Era deocheat. Ai auzit cât de tare au sfârâit cărbunii!? Și s-au dus și la fund… Era deocheat…
  • Și dacă nu era!? întreb sceptică.
  • Dacă nu era, rămâneau cărbunii deasupra apei și nici nu sfârâiau.
    Tot mama făcea semnul crucii cu degetul muiat în spuma laptelui de-abia muls în găleată, pe șoldul vacii și șoptea o rugăciune.
  • De ce faci asta!? întrebam cu mirare.
  • Ca să nu ne fure laptele! îmi răspundea sobru.
    Atât de mult mi-a plăcut obiceiul acesta al ei de a face cruce cu lapte pe șoldul vacii, încât l-am continuat și eu după ce ea a murit. Mi se părea o binecuvântare și o mulțumire către Dumnezeu.

    O, Doamne, cum am putut uita atâția ani de ritualurile mamei și cum am putut să nu le dau nicio importanță și mi-am amintit acum de ele, când vine domnul acesta, ce se află în căutarea poveștilor vii!
    Biata mama, credea atât de mult în toate aceste povești, pentru că erau adevărurile copilăriei ei, cu care s-a trezit, alături de o bunică, care le repeta în fiecare zi ca pe un dat al vieții, și ea le-a preluat odată cu aerul ce îl trăgea în piept. De asta credea în ele cu atâta convingere, de asta făcea toate gesturile natural și firesc. Erau credința ei. Erau parte din ființa ei moștenită de la bunica. Erau parte din credința de dinainte de credință…

    Ce îi puteam spune eu acestui domn aflat prin țară într-o călătorie inițiatică, ce venea în zona mea, a mănăstirilor din Nordul Moldovei, direct din Munții Buzăului, unde deja știam că găsise locuri și lucruri destul de interesante, în afară de poveștile deja scrise în ACASĂ!?
    Îi puteam spune poveștile soacră-mii. Îl puteam duce la Mălini, să îi spună mama direct povestea aceea fabuloasă cu furatul laptelui de la o turmă de oi, pe care o știa de la tatăl ei adoptiv, Neculai Norocel, și care fusese martor la poveste. Știu că o scrisesem în carte, dar poate că era mai frumos să o asculte și povestită de mama. Altceva nu îi mai puteam spune și nici nu am găsit niciun bătrân care să îi spună povești, gândeam și iar mi-a fost străbătută mintea de un fulger al amintirii unei povești auzite… O poveste despre dragoste și ură, magie și blestem țesute toate într-o pânză a vieții, în care s-au încâlcit chinuindu-se și chinuind pe alții, destine de oameni. Știam de la cine am auzit povestea, știam și unde s-a petrecut tot și mai știam că cel puțin o persoană implicată în acea poveste încă mai trăiește… Știu că mi-am propus cândva, când am auzit prima dată povestea, că voi scrie un roman, inspirat de ea, dar apoi am uitat. Acum mi-am amintit și revăd cu ochii minții totul ca pe un film, la care am fost un martor nevăzut.

    Un sat de lângă Suceava, prin anii 50, imediat după venirea comuniștilor la putere. Un flăcău râvnit de toate fetele satului are nunta. E naș președintele regionalei de partid, ce era frate cu mirele. Lume multă. Multe fete plâng după porți și babele șoșotesc cu capul ascuns sub broboadă, că mirele le-a promis că le ia, dar le-a mințit ca să se culce cu ele. Acum o ia de nevastă pe o fată săracă, de vreo șaptesprezece ani, dar frumoasă foc; cea mai frumoasă fata din sat. Tot babele spun că fata nu l-a vrut, dar familia, mai ales mama a obligat-o. Cum să îndrăznească să refuze mana cerească ce le-a căzut din cer tocmai lor ce sunt atât de săraci!? O voia pe fata ei cel mai râvnit flăcău ce era rudă cu suspușii noii orânduiri. Cum să refuzi!? Cum să zici nu!? Trebuie să fii nebună… Tot babele spuneau că au bătut fata că nu voia să accepte.
    Dar poate erau povești…
    Alaiul nunții a ieșit de la biserică și vine zgomotos pe drum spre căminul cultural. Muzica răsună. Răsună chiote. Soarele e fierbinte. Colbul drumului se ridică deasupra pământului ca o apă mișcătoare stârnit de pași, dar parcă și veselia făcea colbul să danseze în aer. Doar mireasa e absentă, pierdută și plânsă, de parcă nu ar fi nunta ei. Încă se întreabă dacă e adevărat și dacă chiar a spus da. Crede că e un vis și vrea să se trezească din el.
    Și brusc alaiul se oprește. Muzica amuțește. Colbul înțepenește în aer pe lângă picioarele ce s-au oprit din drum. Liniștea e nefirească. Veselia se stinge ca un soare peste care au venit brusc nori de furtună. Toți ochii fixează un singur punct undeva în față.
    O femeie ieșise în mijlocul drumului cu un ulcior în brațe. Îl ținea ridicat amenințător deasupra capului. Ochii îi erau cruzi și vicleni. Ochi răi… În toată ființa ei clocotea ura, răzbunarea și furia.
    O babă a șoptit cu gura ascunsă în basma altei babe:
  • E Maria! Și fetei ei i-a promis mirele că o ia…
    Îi apoi liniștea a fost străpunsă ca de un fulger zgomotos de cuvintele femeii cu ulciorul, ce vorbea cu voce puternică, bărbătească, străină de vocea ei de fiecare zi:
  • Nu o să fiți fericiți!! O să vă fac să vă sfâșiați toată viața ca niște câini!! Toată viața!!
    Când a terminat de rostit cuvintele, ce au făcut aerul să înghețe și soarele să își tragă pe chip o perdea timidă de nori întunecați, a trântit cu furie ulciorul de pământ și acesta s-a spart cu zgomot înfundat și din el au sărit bucăți în mijlocul drumului.
    Femeia a plecat în ograda ei urmărită de sute de ochi speriați. În drum era iar liniște nefirească și colb înțepenit în aer. Mireasa s-a trezit și acum știa că e realitate, ceea ce i se întâmplă, dar nu îi păsa. Privea cioburile de ulcior sparte în fața ei de parcă era ființa ei întreagă ruptă și aruncată pe pământ. A făcut pași împinsă de puhoiul mut de lume, ce a început să înainteze greoi spre cămin. Au călcat cu toții peste cioburile de ulcior și câțiva mai curajoși, au râs spunând: Femeie nebună! Dar nu o spuneau cu toată ființa și nici râsul nu era al lor. Adevărul e că toți au simțit fiori înghețați pe șira spinării și le-a murit și bucuria pe care o aveau la începutul nunții. Când mireasa a călcat pe cioburi a șoptit aiurea: Viața mea… Viața mea… dar nimeni nu a știut la ce se referea. La ea că e nefericită, la ulciorul spart, la cioburi…
    Viața i-a fost un calvar. Un calvar înfiorător. Soacra o bătea că nu e de nasul lor. Fugea la mama, dar mama o obliga să se întoarcă la bărbat. A rămas gravidă. Soacra a dus-o la avort. O dată. De două ori. Apoi nu a mai vrut. A făcut toți copii. Mulți. Ascundea sarcinile cât putea de mult ca să nu știe nimeni că e gravidă. Uneori năștea singură acasă, neajutată de nimeni și neștiută. Viața cu bărbatul ce îi făcea copii era ca în cuvintele femeii ce a spart ulciorul în drum: Nu o să fiți fericiți!! O să vă fac să vă sfâșiați toată viața ca niște câini!! Toată viața!!
    Odată bărbatul îi era pe la femei prin sat. Ea l-a așteptat la ușa uneia toată noaptea în cămașă de noapte și cu copilul de-abia născut în brațe, la sân. Când bărbatul a ieșit, în zori, s-a speriat de ea.
  • Aici ai stat toată noaptea? a întrebat cu milă și mirare.
    Ea nu i-a putut răspunde. Înnebunise. A mai făcut copii și după ce a înnebunit. I-au fost smulși din brațe după naștere și dați la stat. Ca să îi poată fi luați – căci așa nebună își iubea copiii ca o fiară – au mințit-o că au murit.
    Soția președintelui regionalei de partid, mare cucoană a lumii bune de-abia născute, o umilea și rănea pe cumnata bolnavă. Îi spunea că îi face de rușine, că nu este de nivelul lor, că face copii ca o animală. Ea avea doar doi. Cântau la pian și luau lecții de balet. Învățau franceza ca să facă din ei boieri, cum erau cei de pe timpuri, pe care tocmai îi alungase comuniști ca ea.
    Am enumerat în gând tot ce știam despre acea femeie. Știu că trăia în urmă cu ceva ani – Poate mai trăiește!? Cine știe!? – într-un azil de boli mintale. Legăna mereu un copil de jucărie la sân și îi cânta cu voce suavă. Vorbea de un ulcior spart la picioarele ei. Își blestema, cu voce ce i se modifica de nu mai era cea care cânta dulce cântec de leagăn pruncului de la sân, mama și soacra. Acolo, la azil, a fost bolnavă. Avea hemoragie. Au încercat angajații spitalului să o ducă la medic, dar urla înnebunită că ea nu vrea să meargă să facă avort și țipa la ei ca și cum erau soacră-sa și cumnata, cele care aranjaseră cu mulți ani în urmă să fie dusă la avort când mai apărea câte o sarcină…

    Amintindu-mi povestea m-a durut inima. M-a durut rău… Vedeam cu ochii minții ulciorul spart. Vedeam alaiul nunții. Vedeam mireasa tristă. Auzeam cuvintele blestemului sau al vrăjii și nu puteam să nu mă întreb, dacă era vreo legătură între ulciorul spart, vraja și destinul absolut crud al bietei femei. Oare au existat oameni care au avut puterea de a face atâta rău prin forța unor cuvinte și a unui ritual – cumplită forță și cumpliți oameni, dacă erau în stare să se joace așa cu viața – sau e doar întâmplare și soarta femeii așa a fost scrisă de sus, încă înainte de a se întrupa!?
    Știam că și aceasta va fi o poveste de spus domnului doctor Sarandan. Să discutăm împreună. Să analizăm forța unor cuvinte.
    Nu are rost să mint că mi-au trecut prin cap și bănuieli: De ce caută doctorul acesta asemenea povești!? E un studiu psihologic sau vrea să găsească oameni ce încă mai stăpânesc asemenea forțe și să învețe cum să le folosească!? Oricum nu l-aș fi putut ajuta, dar mi-am propus să fiu cu simțurile în alertă și, dacă ceva mi se părea în neregulă, să pun punct oricărei colaborări. În rugăciuni i-am cerut Lui Dumnezeu să mă ocrotească de orice rău.

    I-am trimis domnului doctor un filmuleț cu „Jocul caprei de la Mălini” din noaptea de Anul Nou, i-am spus că acest obicei se păstrează de pe vremea dacilor și că poartă în el credințe și simboluri precreștine. Mi-a răspuns că e fascinant jocul și că îi plac mult tobele alea din film, că nu a mai văzut niciodată unele atât de mari.
    I-am răspuns că așa se fac tobele pentru Anul Nou la Mălini.
  • Dacă găsim o asemenea tobă ca în film, o să îți cânt, mi-a spus.
    Eu am râs gândindu-mă că mie toată lumea vrea să îmi cânte… Apoi i-am spus că găsim la frații mei asemenea tobe.
  • Bine, atunci am să-ți cânt…Sunt afon, dar când intru în transă, când mă conectez cu altă lume, pot cânta.
    Auzindu-l m-am mulțumit să râd în sinea mea și să mă gândesc la rugăciunea de ocrotire, pe care deja o înălțam către Dumnezeu și îl imploram să mă ocrotească de orice rău.

    Peste câteva zile m-a sunat și mi-a spus că deja este pe drum spre Suceava. Mai avea câteva ore și ajungea.
  • Nu am găsit niciun om, care să îți spună povești despre o lume apusă, care să știe să vindece și care să cunoască plantele de leac… Nici din cei ce alungă sau cheamă ploile…, am spus cu regret în voce. Cred că vii degeaba…
  • Nu vin degeaba. Vin să vorbesc cu tine. Mai am și alte întâlniri stabilite cu alți oameni din județul Suceava. Asta mi-am propus să fac.
  • E ok, dar voiam să știi cum stau lucrurile.
  • Nicio problemă. Vorbim.
  • O clipă, doctore! Te invit la masă când ajungi!
  • Mănânc ceva pe drum. Nu te deranja!
  • Nu e un deranj. Ajungeți la prânz. Mâncăm împreună. La noi încă se mai păstrează obiceiul de a pune un om la masă, când vine de la drum lung, Atâta doar că suntem în Postul Sfintei Maria și eu am mâncare doar de post.
  • E ok. Postesc, mi-a răspuns vesel și eu intuiam că deja acceptă ideea de a sta la masă.
  • Am un borș mănăstiresc cu păstăi, dovlecel, cartofi…Am aruncat în oală tot ce am găsit prin grădină. Am și păstăi prăjite cu ceapă și usturoi. O să fac și mămăliguță când ajungi. Am și salată de vinete făcută tot cu vinete din grădina mea…
  • Waw! Ce fain! O să mănânc la tine. M-ai făcut curios cu borșul tău mănăstiresc…
  • Vă aștept.
  • Parcă stabilisem că ne spunem pe nume!?
  • Bine! Te aștept.
    Când a ajuns la poartă ne-am salutat cald și ne-am privit direct în ochi senini și căutându-ne adâncul sufletului. Nu îmi plac oamenii, ce nu te privesc direct în ochi și care își ascund privirea – întotdeauna sunt vicleni și au ceva de ascuns. Mi-a ținut o clipă mâna și a întrebat, dacă poate să mă sărute. Am întins fața spre el, apoi l-am poftit în curte. Am luat-o eu înainte ca să îi arăt drumul. Am intrat în casă, apoi în bucătărie și l-am poftit să șadă.
    Pe aragaz forfotea tigaia cu păstăi, în ceaun apa se pregătea să fiarbă pentru mămăliguță, dintr-o oală borșul meu mănăstiresc își împrăștia aroma legumelor fierte.
  • Așa cum ți-am spus nu am găsit niciun om, care să îți spună poveștile de care ești interesat. O să mergem la Mălini la mama, la casa Nicolae Labiș, la fratele meu Sergiu și la Mănăstire la Slatina, dacă vrei, dar mai mult de atât nu pot face, am început să explic în timp ce fugeam după o pungă cu făină de porumb.
  • Ok, e bine așa, mi-a răspuns musafirul meu cu ochii fixați pe candela mea de pe vatră, pe care o am mereu aprinsă. Poți să mă înveți cum se face?
  • Ce!? am întrebat cu mirare crezând că omul mă întreabă cum se face mămăliga.
  • Cum se aprinde candela…, a șoptit.
    Am lăsat punga de făină pe vatră. M-am uitat lung spre musafirul meu și apoi spre candelă. Am explicat:
  • E primul lucru pe care îl fac dimineața. Așa am văzut la mama și la tata. Arde toată ziua și seara, când adorm, încă pâlpâie…
  • Cum se face?
  • Asta e simplă. E cu plută și fitil de la biserică, îi explic în timp ce ne plecăm capul deasupra candelei mele, cu capul alăturat de al musafirului meu, ce venise aproape să privească. Se aprinde ușor. Dar o prefer pe cea cu fitil tors din vată sau bumbac și cu el trecut printr-o tăbliță, ce se sprijină de marginile paharului candelei. De regulă așa am. Arde mai bine și mai mult. Uneori ține până spre zori. Acum nu am mai avut tăbliță, căci cea pe care o aveam s-a rupt, și am aprins-o pe asta, ca să nu stau fără candelă aprinsă.
  • Aceea mă interesează cu fitil tors. Am văzut la mănăstiri și tare mi-a plăcut!
    Râd spre el și fug după un pachet de vată. Normal că am uitat de mămăligă și mâncare. I-am arătat cum se toarce un fir din pachetul de vată. I-am explicat cum se taie o tăbliță dreptunghiulară – uneori o fac dintr-un capac de borcan din acela mai moale ce se poate tăia ușor cu foarfeca – se face o gaură în mijlocul ei cu un cui și apoi se trece fitilul prin acea gaură. Mai departe să pui ulei și să aprinzi candela e simplu.
    A zâmbit, când am terminat de explicat și mi-a mulțumit. Eu m-am întors la făcut mâncare. Mestecam energic cu culișărul în ceaun, când l-am întrebat:
  • Ești obosit de drum?
  • Da. A fost drum lung.
  • Ți-e foame?
  • Da. Aș fi mâncat ceva pe drum, dar tu ai spus că vrei să mâncăm împreună. Sper că nu deranjez prea mult…
  • Nu. Așa cum ți-am spus la noi se mai păstrează obiceiul să pui la masă un om ce vine de la drum lung. Nu e niciun deranj. Oricum mâncam de amiază.
  • Hmmm, ce bine miroase! De-abia aștept să gust borș mănăstiresc, a spus musafirul meu și a râs.
    Eu fugeam să pun totul pe masă. Veselă, tacâmuri, șervețele. Am pus boluri cu borș, farfurii cu păstăi, un bol cu salată de vinete alături de câteva felii de pâine, și la urmă de tot am răsturnat, rotundă și de aur, mămăliguța din care ieșeau aburi fierbinți.
    Cât timp eu am făcut toate astea musafirul mi-a explicat că nu vom merge azi la Mălini, că are planificată o întâlnire la Moldovița și rezervată cazare undeva la Sucevița. E deja după amiază și vrea să ajungă acolo să se odihnească. Va veni în altă zi – o zi întreagă de dimineață până seara – să vadă Măliniul, cu care eu mă lăudasem atât de mult.
  • Acum am intrat doar să te cunosc, a încheiat el.
  • Ok. Am înțeles. Facem cum vrei tu. Acum poftim la masă! E totul gata. Atâta doar că am făcut mămăliguța cam vârtoasă. Mie îmi place moale.
    El a râs cu gura până la urechi și, când s-a oprit din râs, a spus:
  • Ai făcut-o pe gustul meu. Mie exact așa îmi place.
    Ne-am făcut cruce și ne-am așezat la masă. Musafirul meu savura mâncarea. Cred că nu mințea când spunea că îi place.
  • E mâncare țărănească, simplă…
  • Dar e atât de bună!
    Am terminat de mâncat borșul și păstăile cu mămăliguță. L-am poftit să ia și salată de vinete cu pâine. Eu nu luam că deja era destul pentru mine.
    În loc de pâine a tăiat o felie de mămăliguță și a pus pe ea salată de vinete.
  • O, nu! Nu așa! Salata de vinete se mănâncă doar cu pâine, am început să țip și să râd.
    Musafirul meu râdea de râsul meu și mă întreba:
  • Cine spune că se poate doar așa!? apoi a mușcat lacom din amestecul acela de neimaginat pentru mine și m-a îndemnat: Gustă și tu! E bun! Încearcă!
  • O, nu! Mi se pare de neimaginat să mănânc așa ceva! Țipam, râdeam, și mă strâmbam neimaginându-mi că pot mânca așa o combinație.
    Musafirul meu râdea și mânca.
  • Uneori trebuie să ai curaj să încerci lucruri noi, mi-a spus în timp ce mânca lacom amestecul acela ciudat. E bun! Mi-a spus așa cum spui unui copil căruia vrei să îi faci poftă și să îl îndemni să guste din mâncare.
  • Nu! Nu! Nu! am spus ferm și m-am ridicat de la masă. Să îți fac o cafea? Vrei?
  • Da, dacă nu e deranjul prea mare.
    Deja eram lângă aragaz să pun ibricul cu apă la fiert.
  • Nu e deranj. O să fie și cafeaua tot țărănească. Acum sunt atâtea mașinării de făcut cafeaua, dar eu o fac tot cum se făcea, fiartă în ibric.
    După ce am pus apa la fiert am întrebat:
  • Cum o vrei?
  • Fără zahăr, foarte tare, cu apa clocotită turnată direct peste cafea în ceașcă, mi-a răspuns, în timp ce se ridica de la masă, apoi a adăugat: Lasă apa la clocotit că mi-o fac eu. Acum oprește-te să stăm de vorbă! Alergi continuu!
    L-am rugat să se așeze pe canapea. I-am spus că strâng rapid de pe masă și pun farfuriile în chiuvetă, apoi vom vorbi. M-am așezat și eu pe canapea.
  • Deci zici că nu pot găsi niciun om care să îmi spună povești cum ai scris în ACASĂ!?
  • Nu. Deja ți-am spus. Eu știu poveștile de la tata. El a fost cioban pe munți. Știu una frumoasă și de la mama. O să te duc la mama să ți-o spună ea, chiar dacă e scrisă deja în carte. Altele le-am auzit de la bătrâni ce nu mai sunt.
  • Dar moșul acela Dâmbu, de la Dorna, despre care ai scris că alunga și aducea ploile…
  • Și care lega gura la lup, cel puțin așa zicea tata, adaug eu întrerupându-l.
    -… Moșul acela nu a avut urmași, nu a lăsat nimănui învățătura!? Cred că era un solomonar.
  • Nu știu. Tata l-a întâlnit într-o singură vară, când era flăcău, înainte de armată, și a fost cioban la el pe munți la Dorna. L-a văzut cum făcea un ritual de alungat norii cu un topor înfipt în pământ și ne povestea nouă când eram copii. Tot despre el spunea că știa să lege gura la lup și că lui nu îi mâncau niciodată lupii oile. Tata l-ar fi rugat să îl învețe și pe el asta, dar moșul a refuzat. A spus că a învățat pe cineva, dar acel cineva a uitat sau nu a vrut să facă ritualul de dezlegare – probabil că exista un ritual de legare a gurii lupului și unul de dezlegare – și au murit animalele de foame și e păcat. Tata vorbea vrăjit, dar și cu un fel de teamă despre acel bătrân, ce îi fascinase tinerețea.
  • O să merg la munte. O să caut urme ale vieții acelui bătrân. Apoi mă întorc și mergem la Mălini. O să găsim o tobă ca în film ca să îți cânt? Acasă la mine am tobe, dar aici…
  • O să găsim la fratele meu, îi răspund și îi privesc adânc ochii să văd ce este în ei.
    M-a privit și el direct în ochi semn că nu are nimic de ascuns, apoi s-a ridicat de pe canapea și s-a dus la aragaz, unde se auzea apa fierbând.
  • O fac eu, îi spun nefiind obișnuită să îmi umble cineva prin ciorburile mele din bucătărie.
    S-a întors spre mine și mi-a spus ferm:
  • Stai acolo! Nu te ridica! O fac eu! Ai alergat destul! Spune-mi de unde să iau cafea doar. Să îți fac și ție? a întrebat zâmbind și îndulcindu-și tonul.
  • Nu. Eu beau una singură dimineața și foarte slabă, i-am răspuns și i-am indicat cutia cu cafea de pe vatră.
    Era straniu să stau pe pat și să privesc cum un străin își face cafea în bucătăria mea, dar nu aveam ce face.
    Am dat să mă ridic să îi aduc o cană pentru cafea. S-a întors și mi-a indicat cu degetul:
  • Stai acolo! Îmi iau singur!
    Nu m-am mai mișcat. L-am urmărit cu privirea pe cotropitorul bucătăriei mele, unde eu am fost mereu stăpână, cum își ia o cană mare de băut apă din suportul de vase, își pune în ea câteva lingurițe de cafea și eu am gândit că dacă beau așa o cafea mor, toarnă peste ea apă clocotită, o lasă u pic să se liniștească, apoi vine cu cana în mână și se pune pe canapea să o bea.
  • Beau cafeaua și plec. La trei trebuie să fiu la Moldovița să stau de vorbă cu cineva. Apoi mă duc și mă cazez la Sucevița. Te sun în una din zilele următoare și stabilim când vin să mergem la Mălini.
  • Aș vrea să știu cu o zi înainte ca să nu îmi fac alt plan.
  • Bineînțeles că vei ști. Te sun de seara și stabilim.

    Peste câteva zile a venit așa cum a promis. Nu am întrebat, dacă a găsit poveștile căutate. Am stabilit telefonic că vom bea o cafea la mine și apoi vom merge la Mălini. M-a salutat la poartă, a intrat în casa mea ca la el acasă și a decretat că el va face cafeaua. Și eu m-am supus de parcă dădeau peste mine hoarde migratoare.
    L-am privit cum pune apă la fiert, cum caută căni, cum pune cafea în cești. L-am oprit totuși când a vrut să îmi pună cafea și mie. Dacă îmi punea câtă și-a pus lui, mă omora.
  • Nu! Nu atâta! Dacă beau asemenea otravă mor! am țipat și am luat cana din fața lui și mi-am pus în ea doar o linguriță de cafea.
  • Normal! Ești femeie! îmi zice și râde apoi mă întrebă ambiguu: Ești, nu!? Ai născut doi copii?!
    Am lăsat privirea în jos fără a-i răspunde. Nu știu de ce am simțit dincolo de cuvinte, mai mult decât a fost transmis cu ele.
    A pus apă fierbinte în ambele cești. Cât timp el a făcut asta eu am adus din frigider un borcan de dulceață de trandafiri și unul de nuci verzi. Am adus și farfurioare și lingurițe. Le-am pus pe masă fără a spune nimic. Lăsam la alegerea musafirului meu, dacă va vrea sau nu să guste din ele.
    Ne-am așezat la masă. Am gustat din cafea și m-am strâmbat urât tare. Cafeaua mea era amară rău.
  • Ce otravă! Waw, ce otravă! am exclamat și am fugit după zahăr în timp ce bărbatul râdea de mine.
    Îmi îndulceam cafeaua amestecând cu lingurița în ea, când musafirul meu mi-a zis:
  • Să nu mai zici niciodată că e otravă! Ești extrem de expresivă, te strâmbi ca un copil, și o spui din toată inima, apoi o bei!
    L-am privit lung. Știam ce vrea să îmi spună. Era doctor, avea un master în psihologie, dar făcea și studii despre programare neuro-lingvistică. Știa foarte bine ce impact pot avea cuvintele și ce forță distrugătoare.
  • Dar e amară, șoptesc.
  • Ok! Spune că e amară, dar nu otravă! Spui asta din tot sufletul deasupra cănii și apoi o bei! Îți dai seama ce faci!?
    Am înțeles ce a vrut să spună și că eu greșesc. Știam că nu voi mai spune niciodată deasupra cănii de cafea „otravă” oricât de amară ar fi fost.
    Ne-am băut cafeaua tăcuți. Probabil el se gândea la studiile lui despre programare neuro-lingvistică. Eu mă gândeam de câte ori am spus deasupra ceștii cu cafea amară că e otravă și apoi am băut-o și că mintea mea a perceput că a intrat în contact cu o otravă.
  • Ce dulceață de cafea! exprim râzând, când am terminat de băut ultima picătură din cană.
  • Exact așa să îi spui de acum înainte: dulceață! îmi răspunde și râde dându-și seama că am înțeles perfect ce lecție mi-a dat.
  • Apropos de dulceață, spun și arăt spre borcanele de pe masă. Dulceață de trandafiri și dulceață de nuci verzi.
  • Nu mănânc dulciuri, îmi spune deși privea lung spre borcanele din care străluceau din unul chilimbar și din unul roșu ireal.
  • Eu le-am pus pe masă. Tu faci ce vrei…
    A întins mâna spre unul din ele și mi-a zâmbit. Era în zâmbetul lui ceva de genul: Mi-ai făcut poftă…
    M-am mulțumit să nu zic nimic și să îl privesc cum savurează dulceața de nuci verzi, apoi își pune și din cea de trandafiri.
  • Mmm! Ce bună e! Tu ai făcut-o?
  • Îhî, îi răspund, dar el e prea ocupat să savureze tot din farfurioară ca să mai zică ceva.
  • Plecăm! decretează când a terminat dulceață.
  • Plecăm, răspund și adaug: La întoarcere vom mânca tot la mine. Am mâncărică de cartofi și am făcut de dimineață altă salată de vinete, dar nu o să mai mănânci cu mămăligă, ci cu pâine. Dacă vrei îți mai dau și dulceață, termin râzând.
  • Nu mă duce în ispită, îmi spune tot râzând. Ți-am spus că nu mănânc dulciuri.
    Eram la ușă, mă încălțam și am început să râd în hohote.
  • Păi tocmai ai mâncat dulceață…
    Râde și el și nu mai zice nimic. Am plecat la mașină și apoi spre Mălini. Eram prinsă cu vorba și cu râsul și am uitat să îi spun să o ia la dreapta spre Mălini, și ne-am dus spre Fălticeni.
  • Ai greșit! Trebuia să o luăm la dreapta! țip după ce am trecut de intersecție.
  • În puii mei și acuma spui!? țipă la mine râzând.
  • Păi, am crezut că știi drumul!!
  • Cum să știu!? E prima dată în viața mea când sunt aici!
    Îi explic să o ia pe o uliță la dreapta, apoi la stânga și ieșim în șoseaua spre Mălini. Cât timp facem toate astea râdem copios. Pe musafirul meu l-a distrat strașnic faptul că am spus: Am crezut că știi drumul!
    Ne apropiam de Mălini și eu îmi exprimam regretul că nu am făcut prea multe ca excursia lui de documentare să aibă rezultate bune. Nu reușisem nici măcar să găsesc cheile de la casa lui Nicolae Labiș și să îi fiu eu ghid. Mi s-a spus că în acea zi e închis la muzeu și că trebuie să contactez pe cineva de la Muzeul județean, dacă vreau să vizitez, căci muzeul e în administrarea lui. Am insistat să ne deschidă cineva ușa și voi face eu oficiile de gazdă. Nu s-a putut!
  • Nu te stresa, Luminița! Mergem fără niciun plan. Vom vedea ce va ieși. Așa e cel mai bine.
    I-am explicat să o ia pe uliță la dispensar, ulița copilăriei mele, spre casa mamei. Am coborât la mama la poartă și am intrat. I-am prezentat-o pe mama. Nu mi-a scăpat că musafirul meu o privește pe mama cu tot dragul, dar și ca pe o făptură a altui timp.
    I-am spus mamei ce caută omul acesta pe aici, cât mai pe înțelesul ei posibil.
  • Mamă, domnul acesta e doctor și caută potcoave de cai morți și oameni ce știu și toaca din cer!
    Biata mama l-a privit lung pe deasupra ochelarilor. El a protestat vehement, în timp ce mă privea cu ciudă.
  • Nu sunt potcoave de cai morți, Luminița!
    M-am întors spre el râzând și i-am explicat:
  • Ceea ce cauți tu, pentru mama sunt potcoave de cai morți. Crede-mă că m-am exprimat cât de bine am putut!
    Nu m-a crezut și mă privea în continuare cu ciudă.
  • Mamă, domnul doctor e interesat de poveștile din cartea mea ACASĂ. Vrea să întâlnească oameni cum era Moșul Dâmbu de la Dorna, despre care vorbea tata, sau cum era moșul acela ce a făcut vraja cu luat mana oilor de la stână, când l-a văzut tata matale, care te-a crescut, Neculai Norocel, oameni ce știau să vindece cu descântece și cu plante de leac… E în căutarea unor povești apuse…
    Biata, mama a zâmbit. A înțeles de ce am spus că domnul căuta potcoave de cai morți și „oameni ce știu și toaca din cer” și mi-a dat dreptate.
  • Nu știu niciun om din acesta… Am auzit povești din astea când eram copil, dar eu nu am întâlnit niciun om să știe… a răspuns mama.

Autor: Luminița Aldea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s