Luminița Aldea: „CĂUTÂND CREDINȚA DINAINTE DE CREDINȚĂ (a doua parte)


Obs. Povestesc în text cum cântă musafirul meu în memoria tatei, sau pentru tata, sau cu gândul la tata… și ar mai fi de adăugat că azi sunt patru ani de când tata a plecat în cer…


Doctorul nu s-a supărat. A stat de vorbă cu mama despre sănătate, boli, bătrânețe. Nu îmi scăpa cu câtă căldură se poartă doctorul Sarandan cu mama. Și-a dat seama că mama are cataractă la un ochi și a îndemnat-o să facă operație. Mama i-a spus că se teme, că a avut destule operații și nu mai vrea.

  • Asta e nimica toată pe lângă cele de la coloană și vă garantez că veți vedea mai bine!
    Și tot sporovăind veseli mama a pomenit ceva de țesut în stative. În ochii bărbatului a sclipit interesul ca un far ce se aprinde brusc.
  • Știți să țeseți!? a întrebat cu mirare.
  • Am și acum stative în casă, dar sunt bătrână și bolnavă și nu mai pot bate cu vatala și nici schimba ițele. Trebuie să calc cu putere pe pedale și nu mai pot. Am optzeci și unul de ani…
  • Și câți copii ați avut? întreabă doctorul învăluind-o pe mama în căldură.
  • Nouă.
  • Bravo, mamaie! Și de ce ai pus acum „stative”- parcă așa se zice – dacă nu poți țese!? Unde sunt!? Le pot vedea!? întreabă cu sufletul plin de fericire și eu îi simt acea fericire în voce și i-o văd în ochi. Era ceva de genul: Evrika! Pentru asta am venit la Mălini!
  • Sunt într-o cameră alăturată. Haideți cu mine să vă arăt. Le-am pus pentru o fată de-a mea, cea mai mică, Carmenica. Vrea să învețe să țeasă ca să nu se piardă meșteșugul. Vine când poate și când e liberă și învață. După ce o învăț tot o să își ia stativele acasă la ea.
    Mama vorbea în timp ce ne conducea spre dormitorul unde erau stativele. Noi o urmam ca doi copii de grădiniță ascultători și intimidați. Doctorul Sarandan era complet vrăjit. A mângâiat cu privirea obiectele ce i s-au întins înaintea ochilor. Nu găsise poveștile căutate, dar găsise un meșteșug al altui timp. Privea niște obiecte ce vorbeau despre începuturile timpului și ale vieții la noi. În fiecare obiect era mai multă istorie și viață trăită decât în oricare posibilă poveste de auzit. În povești erau urme ale trecutului. În obiectele, ce se scăldau în fața ochilor lui, era însăși viața străbunilor ce au locuit de mii de ani pe aceste pământuri. Nu vedea doar obiecte cioplite, ci vedea meșterul șlefuind cu briciul lemnul să se nască din el lucru folositor, auzeau cuțitoaia scrijelind și simțea forța brațelor, ce o purtau pentru a elibera din lemn o piesă componentă a stativelor. Până și scrâșnetul dureros al lemnului, când era strâns în menghină pentru a putea fi lucrat, îl auzea cu ochii minții.
    M-a privit o clipă și ochii i-au țipat spre mine:
  • Unde m-ai adus Luminița?!
  • În poveste, i-am răspuns tot cu ochii.
    Mama s-a pus la stative. Doctorul o filma. Explica că pe stative e pusă la țesut o catrință cu negru și fir auriu. Regreta că nu mai putea bate cu vatala și nici schimba ițele, dar putea explica cum se face. Pe rând a vorbit despre lucrurile ei atât de dragi: suluri pe care erau învelite urzeala și lucru țesut, ițe și pedale, sucală și „țegi” despre care îmi aminteam că am făcut și eu țegi cu sucala, când eram mică, despre fuscei ce separau firele, despre vatala, în care era fixată spata – și mi-am amintit cum dădea mama prin spată ajutată de o soră mai mare; sora mea băga o andrea printre doi dinți ai spatei, mama agăța de andrea un fir de urzeală ce era tras de partea cealaltă și tot așa la rând până era plină toată spata de fire și se termina urzeala. Cu ce mirare a privit doctorul Sarandan suveica șlefuită de timp și atinsă de mâini muncite de căpătase luciu și finețe de diamant și culoare de chilimbar bătrân, când mama îi arăta cum fuge ca o zvârlugă prin spațiul dintre firele de urzeală!
    …Trec firul cu suveica. Schimb ițele. Bat cu vatala. Iar trec firul cu suveica… Și iar și iar, până e gata lucru…, se aude vocea mamei ca un cântec de demult…
    Explică biata mama ce este bățul acela lung fixat în sulul din spate al stativelor și care e rolul lui. E un slobozitor. Ne mai arată un obiect vechi de când pământul ce aduce cu o sculptură de Brâncuși și ne spune că este un fel de scripeți. Am văzut și o vârtelniță pe care se „gheapănă” scule de lână. Eu o recunoșteam. Am „ghepănat” de pe ea mult, când eram copil. Musafirul privește obiectul ca pe un OZN. E fascinat de frumusețea, dar mai ales de vechimea lui. Ne-am desprins cu greu de obiectele altui timp și, când am trecut pragul spre hol, nu am ieșit dintr-o cameră spre hol, ci dintr-un timp al începuturilor, în vremea noastră, modernă. Eu ieșeam din cameră amintindu-mi de lumea copilăriei mele ce mă clădise ca om. Doctorul Sarandan ieșea sigur mai bogat prin descoperirea altei lumi trecute. Nu văzuse doar obiecte de admirat la muzeu, ci văzuse, dar mai ales simțise un mod de a trăi al străbunilor, un mod de a supraviețui.
  • Fiică de cioban viteaz și de țărancă vrednică, mi-a șoptit când mergeam în urma mamei spre grajdul unde avea urzitorul.
    A explicat mama cum era folosită acea instalație din lemn miraculoasă, rotitoare, pentru a face urzeala.
    După aceea am urmat-o pe mama în sufrageria casei și ne-a arătat ultimele țoale de cordele țesute de mâinile ei la optzeci de ani. I-a explicat doctorului ce înseamnă țoale de cordele și el o asculta ca la slujbă la biserică. Nu m-ar fi mirat, dacă s-ar fi ridicat și ar fi sărutat-o pe mama ca pe o icoană.
  • Țăranii români nu aruncau nimic. Din hainele vechi și rupte, bine spălate, tăiau cordele. Uite așa! spune mama și arată un ghem de fâșii tăiate. Apoi le foloseau la țesut țoale de cordele de pus pe jos. În trecut nu exista risipa de acum. Nimic nu se arunca.
    Apoi mama ne-a arătat teancuri de covoare și țoale alese cu fir de lână colorată și iar mi s-a părut că doctorului Sarandan îi vine să o strângă la piept ca pe mama lui sau ca pe mama tuturor românilor în sensul în care mama era păstrătoarea unui mod de viață străvechi, bazat pe alte valori și alt mod de a percepe viața, timpul, prețuirea… În mama vedea arhetipul de mamă a românilor, ce a făcut ca neamul acesta să dăinuie…
    Ne-am întors în bucătărie. Mama ne-a întrebat, dacă vrem să mâncăm. Am refuzat amândoi și bărbatul a râs spre mine. Se gândea la ceea ce îi spusesem deja, despre obiceiul din străbuni, de a pune la masă pe cel ce ne calcă pragul venit de la drum lung…
    Musafirul a spus iar ce povești caută. Mama i-a spus povestea auzită de la tatăl ei adoptiv, Neculai Norocel, despre luatul manei. Văzuse el cu ochii lui totul, când s-a dus în jos după marfă. Totul s-a petrecut undeva lângă Pașcani prin anii 45-50, înainte de venirea comuniștilor, când el încă mai era negustor cu prăvălie în centrul Măliniului. Probabil mama o povestea mai frumos decât am scris-o eu în romanul ACASĂ. Musafirul o asculta fascinat.
    Și când povestea era în toi a ajuns cineva în prag. Zâmbitoare, hâtră, mereu pusă pe șotii, cu o pălărie de soare pe cap s-a oprit în pragul bucătăriei sora mamei, mătușa Ileana. Deși mai bătrână ca mama, părea mai tânără. Îi place atât de mult viața încât se obligă să nu îmbătrânească.
    A salutat râzând.
    I-am răspuns toți întorcându-ne spre ușă.
  • Sora mea, Ileana! a spus mama.
    M-a privit lung și pe mine și pe musafirul meu. Nu mă văzuse niciodată în zeci de ani de singurătate cu cineva și nu știa cum să interpreteze. Cum nu e ea omul care să nu spună direct ce are de spus, mi-a trântit-o:
  • Cine e ăsta!? E bărbatul tău?!
  • O, nu! am răspuns. E interesat de niște povești, explic roșind și apoi îi spun mai departe ce caută omul acesta, deși era greu pentru ea să înțeleagă că oamenii mă caută pentru că scriu cărți. I-am spus și ei că e în căutare de potcoave de cai morți…
    Ea a râs și l-a privit lung. Încă nu mă credea. Așa că mă mai întreabă încă o dată, ca să mă facă fericită că roșesc și a doua oară:
  • Sigur nu e bărbatul tău!? Nu te-ai măritat!?
  • Nu, mătușă, doar v-am spus!!! răspund ferm, dar și cu o doză de acreală în voce.
  • Deci pot glumi cu el!? întreabă drăcoaica de mătușă privindu-mă cu ochii îngustați.
  • Puteți glumi orice! răspund ferm și mă ridic de pe scaun să mă duc la baie.
    Când m-am întors râsul era în toi. Nu știu ce i-a spus mătușa musafirului meu, dar se distrau copios.
    Când m-am așezat la masă bărbatul mi-a șoptit: Mătușa mi-a spus prostii, dar ție nu îți spun că ești rușinoasă!
    Nu am avut ce să îi răspund la asta.
    Sare tot mătușa cu gura:
  • Și mi-a răspuns! Îmi place de el!
    Doctorul Sarandan își mușcă buzele să nu râdă. Eu mă uit de la unul la altul cu mirare și brusc îmi vine o idee.
  • Spune-i mătușii ce cauți. Poate nu e o întâmplare că a venit azi …
  • Nu a trecut de mmmuuuult pe la mine… Nici nu mai știu de când… intervine mama.
  • Poate știe povești de care cauți. Mătușa e genul de om care știe și toaca în cer… Și e altfel decât mama… I-a plăcut viața mult și încă îi place…, îmi termin eu ideea.
  • Ce înseamnă „a ști și toaca în cer”!? Ai mai folosit expresia asta…, mă întreabă șoptit.
  • E o expresie din bătrâni și se referă la oameni ce știu toate tainele satului, toate poveștile…
  • Aha! răspunde luminat parcă, apoi îi cere mătușii să îi spună povești.
    Folosind expresii nu tocmai ortodoxe și râzând cu lacrimi, s-a dat mătușa la spus povești. Știa numai povești cu vrăji de dragoste. Erau în genul celor deja scrise în ACASĂ, doar că mătușa susținea sus și tare că ea, copil fiind, a văzut pe înserat cum era dus un om tânăr prin aer, spre o femeie bătrână, ce îi făcuse vrăji să îl ducă la ea. Eu nu comentam nimic și nici nu știam ce să spun. Nici mama nu comenta. Probabil ea nu văzuse niciodată așa ceva. Doctorul Sarandan ascultă cu interes și îi ține isonul mătușii la râs și la vorbă.
  • Tu, Aglăiță, ai uitat când era dus un om pe sus și cineva – un om care știa și el să facă – a înfipt un cuțit în pământ și omul a coborât pe pământ și a cerut apă, apoi s-a rugat să îl lase să plece, că altfel moare. Și omul a scos cuțitul din pământ și cel dus prin aer a săltat de trei ori apoi zvârrr… sus în aer și a zburat spre cea care îl chema, explică mătușa extrem de convingător și dă nume de oameni ce au văzut asta și au participat, dar mama nu își amintește nimic.
    Eu simt fiori reci pe spate. Minciună sau adevăr, poveste sau fabulație, nu știu ce este, dat știu clar că am mai auzit același gen de poveste când scriam la ACASĂ de la trei bătrâne din sate îndepărtate unul de altul, din Pâraie, un sat al Măliniului, din Bogdănești și din Baia, așa că vrând nevrând îmi pun întrebarea cum poate să existe povești atât de asemănătoare în toate satele vechi românești, dacă nu ar exista în asta și un sâmbure de adevăr, la care e posibil să fi brodat fiecare povestitor și partea lui de fantezie. Mă gândesc la mitul Zburătorului din folclorul românesc și realizez că între poveștile auzite și mit există similitudini frapante și nu mă pot împiedica să mă întreb ce a fost mai întâi: mitul sau poveștile!? Tind să cred că întâi, când omul a început să fie conștient că are suflet și sentimente și că pe lângă hrană și haine, ceea ce îl face mai presus om e iubirea, să se fi născut poveștile de la prea mult dor și dorință, de la prea mult vis, de la prea multă neîmplinire și de-abia apoi din prea plinul poveștilor să se fi născut și mitul. Ce și-o fi zis primul om ce a simțit pentru prima dată fiorul iubirii și cântecul dorului!? …Foame nu îmi este. Sete nu îmi este. Și nici frig. Și atunci ce este asta, ce mi se zbate în piept lângă inimă, de parcă ar fi o foame, de parcă ar fi o sete, de parcă ar fi un frig!? Ce din mine simte foamea, setea, frigul, când trupului nu îi este nici sete, nici foame, nici frig!? Și cine cântă în mine, când eu sunt mut!? Și cine aude muzică când nimeni nu cântă!?… Cred că acesta a fost primul pas spre a fi conștient că are suflet. Simțea o foame mai mare ca foamea de săturat cu mâncare, simțea o sete mai mare decât cea de adăpat cu apă, simțea un frig ce nu putea fi ostoit cu foc și haine… Erau ale sufletului… Tema e esențială, tentantă și vastă, de aceea a fost preluată și în literatura cultă. Scrie Eminescu despre zburător în „Călin” , dar mai ales scrie Ion Heliade Rădulescu în poezia „Zburătorul”, cum e cu dragostea asta venită din cer dintre o creatură fabuloasă, cosmică și o biată muritoare. E o iubire neiubire, ce nu se împlinește niciodată, dar te macină ca un foc cât se poate de real… „Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine, /În brațe n-am nimica și parcă am ceva” aveam în gând versurile când m-a trezit râsul celor din jur.
    Mătușa spunea glumind că va veni noaptea pe cociorbă la doctor, făcând referire la faptul că exista în folclor credința că babele ce fac vrăji de dragoste îl aduc pe cel iubit cu cociorba, și toți râdeau de se prăpădeau.
  • E târziu. Trebuie să plecăm, a spus musafirul meu și s-a ridicat în picioare.
  • La asta mă gândeam și eu. Mai avem de mers la Labiș, la fratele meu Sergiu și la mănăstire, l-am completat ridicându-mă și eu.
  • Dar nu ați vrut să mâncați nimic, a spus mama.
  • Mulțumesc, dar mănânc la Luminița, când ne întoarcem. Sărut mâna! M-am bucurat să vă cunosc, a spus bărbatul și a îmbrățișat-o pe mama. Și pe dumneavoastră mi-a plăcut să vă cunosc, i s-a adresat mătușii râzând.
  • Să știi că vin la tine pe cociorbă! îi strigă mătușa râzând.
    Am ieșit și nu știu ce i-a răspuns bărbatul, dar nu mă miră să îi fi răspuns: Te aștept! Am auzit doar hohotele de râs.
    Am urcat în mașină și îmi puneam centura, când el m-a întrebat:
  • Acum pe unde trebuie să o iau? Să nu crezi iar că știu drumul… Ce vizităm mai întâi?
  • Labiș, apoi Sergiu, apoi mergem la Slatina la mănăstire, am spus scurt. Acum mergi înainte și când ajungem la șosea, la dreapta și tot înainte până la casa lui Labiș.
  • Oare mătușa a văzut așa ceva sau fabulează!? Când povestește pare foarte exactă. Dă nume de locuri și oameni care au văzut la fel ca ea…
  • Nu știu ce să spun. Cert e că eu am mai auzit asemenea povești și toate bătrânele care mi le-au spus susțineau că e adevărat. Cea din Bogdănești – îmi amintesc clar că mi-a spus – era copil la strâns fân când a văzut un om dus pe sus…
    Am ajuns în câteva minute și am tăcut. Coborând din mașină mă scuzam că nu putem vizita, că doar vom vedea casa memorială și curtea. El mi-a spus:
  • Fii liniștită. Nu te stresa. E ok și așa.
    Am coborât și am constatat că pe poartă e lacăt, deci nu puteam intra în curte și vedea casa de aproape. Iar am început să mă scuz și să mă agit.
  • Ei, Luminița! Încetează! Nu e nicio problemă. O privesc de aici, din drum și îi fac poze așa, de la distanță.
    -Sunt de la Mălini… Aș fi vrut să fiu o gazdă mai bună, dar nu a depins de mine…
    El făcea fotografii și mi-a strigat:
  • Ești o gazdă bună. Ai făcut tot ceea ce ține de tine.
    Ne-am mai pierdut câteva minute privind peste gard, în curtea mirifică unde printre copaci falnici ni-l imaginam pe Labiș copil alergând și jucându-se, apoi ne-am urcat în mașină.
  • Acum unde?
  • Vreo două sute de metri înainte și apoi pe o uliță la stângă. Pe uliță, chiar la primele case. E casa fratelui meu, Adrian, prima, dar el e plecat la mare, și următoarea e a lui Sergiu.
    În câteva minute am ajuns. Mi-a șoptit înainte de a coborî din mașină:
  • Nu ai uitat că vreau să îți cânt…
  • Nu, i-am răspuns rapid și am coborât.
    Fratele meu ne-a ieșit jovial înainte. Am făcut prezentările și nu am explicat prea mult. Deja îi telefonasem, știa că venim și ce caută musafirul meu. Am mers în casă. S-a scuzat că soția lui, cumnată-mea Ana, e plecată la Fălticeni, dar că ne poate servi el cu ceva.
    Am refuzat și musafirul meu a râs. Știam la ce se gândește: obiceiuri de la Suceava…
  • Măcar o cafea sau ceva de băut, a insistat Sergiu.
  • Da, aș vrea o cafea, a răspuns doctorul Sarandan și Sergiu s-a dus să i-o facă la o mașină ultramodernă de făcut cafea, în timp ce musafirul îi spunea cum o vrea.
    I-a pus ceașca de cafea în față și ne-am pus la povești. Repetam deja ceea ce musafirul meu deja auzise. Poveștile din ACASĂ. Discuția a ajuns la obiceiuri de Anul Nou. Vorbeam despre strigături, tobe, toboșari, jocul caprei.
  • Știu un pic despre ce e vorba. Luminița mi-a trimis un filmuleț fascinant. Pot vedea o asemenea tobă ca în film?
  • Bineînțeles! Să urcăm sus, a răspuns Sergiu și a pornit înaintea noastră. Noi l-am urmat pe scări, printr-un hol, apoi un dressing și apoi o cameră de pod, în care erau depozitate lucruri. A arătat căprițele cu cornițe și covor țesut, cu care jucau băieții lui la Anul Nou. A și tras de ață ca să clămpăne botul de lemn al animalului și să pară viu. Sunetul a sunat lung în podul gol. Apoi ne-a arătat o tobă cu diametrul de aproximativ un metru. Musafirul meu a făcut „waw” privind-o. Sergiu a bătut un pic în ea cu un băț special pentru bătut. A sunat înfundat, a doagă spartă. Un sunet ce s-a stins parcă înainte de a se naște. Mai tare au sunat zurgălăii din bucăți de tablă înșirați pe spatele ei, când a fost mișcată, decât când a fost bătută ca să cânte.
  • Nu sună bine. A slăbit pielea pe veșcă. La iarnă, înainte de sărbători, trebuie să o desfac și să o întind iar. Oricum iarna tobele sună mai bine. Atunci e timpul lor, a explicat fratele meu.
    Musafirul m-a privit trist. Înțelegeam din privirea lui că nu îmi poate cânta la un asemenea instrument de percuție.
    Sergiu a luat dintr-un colț altă tobă. Era un pic mai mică decât prima. A lovit-o venind spre noi și sunetul ne-a înfiorat. Era viu, amplu și a făcut să vibreze pereții și să se tot continue ca un ecou în podul mansardei.
  • Asta era! am exclamat. Ador sunetul instrumentelor de percuție.
    Musafirul meu a întins mâna să o ia cu fața radiindu-i de fericire, dar înainte de a o atinge, și-a cerut voie.
  • Pot să o ating?! Pot să cânt la ea?! Eu am tobe acasă, dar nimeni nu are voie să le atingă.
    Sergiu l-a privit lung. Nu înțelegea.
    Ce cântare era să dea niște bețe într-o tobă de Anul Nou!? Mare filozofie… O putea face oricine, părea a gândi.
  • Puteți! i-a spus și i-a întins toba.
    A luat-o și ne-am întors cu toții în dressing. Nu îmi scăpa că doctorul se poartă cu toba ca și cu un copil purtat pe brațe. S-a așezat jos cu picioarele încrucișate sub el. Eu m-am pus pe o saltea depozitată acolo. Fratele meu s-a pus pe un scaun. Tăceam toți.
    Doctorul a închis ochii. Părul lung i-a venit peste față în timp ce făcea mișcări rotunde și extrem de încete pe pielea întinsă a tobei. O mângâia tandru, ca pe o făptură vie și dragă. A șoptit fără a ne privi: Trebuie să mă împrietenesc cu ea, să devenim un tot, eu și toba ca să pot cânta…
    Nu am spus nimic nici eu nici fratele meu. Aerul în cameră a devenit mai dens. Ne auzeam unul altuia respirarea. Doctorul continua să se împrietenească că toba, la care voia să îmi cânte…
    Părul lung căzut pe frunte… Ochii închiși… Detașare totală de cele din jur… Acele mișcări rotunde și tandre ale mâinii pe tobă ca să devină un tot… Știam ce face și cu cine seamănă… Am mai văzut asta la șamani ce cântă pentru vindecare… a unui om, a unei comunități sau a lumii…
    Simțeam sfială. Simțeam fascinație și ușoară teamă. Și fratele meu a amuțit. Înțelegea că musafirul vrea să facă mai mult decât să bată puțin în tobă. Eu nu îi spusesem că vrea să îmi cânte…
    Și s-a așternut liniștea. O liniște ce îți intră în sânge. Respirația nu ni se mai auzea. Bărbatul și-a terminat mișcările ca un dans rotund de împrietenire cu toba. Acum erau un tot. Eu mi-am plecat capul și am închis ochii. Așa am simțit, că trebuie să ascult cu ochii închiși. Dar în spatele ochilor închiși îl vedeam pe cel ce era un tot alcătuit dintr-o tobă și un om. Dacă cineva i-ar fi desprins forțat îmi imaginam că ar fi curs sânge.
    Într-un ropot timid, au început să cadă așa cum cad picăturile de ploaie, sunete de-abia auzibile scoase de instrumentul de percuție. De-abia se auzeau. Erau atât de încete încât mă întrebam, dacă le aud sau doar le simte sufletul meu. Știți cum începe să bată toaca la biserică mai întâi rar și foarte încet, apoi ritmul crește treptat de îți și cântă și te și doare inima de la atâta viteză și vibrație de sunet!? Exact așa creștea în intensitate muzica ce o auzeam cu urechile, doar o percepeam cu inima. Alături de sunete vocea spunea și ea o rugăciune cântată. Am simțit fiori reci pe piele. Apoi inima mi-a devenit fierbinte. Nu participam la o ședință de hipnoză, dar sigur muzica aceea avea efect hipnotic. Îmi simțeam pulsul accelerând odată cu ritmul muzicii. Mă gândeam – sau poate călătoream dusă de muzica amețitoare – în copilărie, când tata m-a luat în brațe, pe câmp și m-a aruncat în sus spre cer, spunându-mi că mă aruncă la avionul ce trecea pe sus, când eram tot foarte mică și încă acasă și încăpeam cu toți frații în jurul unei tigăi cu scrob cu topitură, în care întingeam sănătos cu mămăligă și apoi ne lingeam și grăsimea de pe degete, călătoream spre un timp când știam că sunt bogată și am totul, că viața e un miracol și un dar, când totul, totul era altfel. Când nu știam cuvintele nefericire, durere, regret, și când viața era viață și atât, și o trăiai ca pe un miracol. Mă simțeam beată fără a bea. Muzica mă însănătoșea, dar mai întâi mă făcea conștientă că sunt bolnavă. Nu știu de ce mi-au venit în minte cuvintele: chemarea străbunilor… întoarce-te acasă… prinde și tu rădăcini… Chiar nu știu…
    Muzica nu s-a oprit brusc. Dacă s-ar fi oprit brusc, mi s-ar fi rupt inima, ce era prinsă într-un dans nebun, pulsul îmi galopa trimițând frenetic sânge în tâmple și ochi. S-a stins ușor așa cum a început și obișnuindu-mi inima să vibreze altfel. Încet, încet, încet… Sunete tot mai rare și mai puțin ample… În locul ei a rămas în noi liniște și dor.
    Am deschis ochii și eu și Sergiu. Involuntar am oftat amândoi. L-am privit pe cel ce ne cântase. Încă era în lumea lui, fără să fie conștient că mai există ceva în jur decât el, sunetele, toba. Încă ținea capul plecat și degetele pe tobă…
    Nu aveam curaj să vorbim. Așteptam. Muzicianul a ridicat capul. Părea ca trezit dintr-un somn. Aș fi putut să îl întreb ce a cântat, dar sunt sigură că nu ar fi știut să răspundă. Îmi putea răspunde cel ce fusese una și făcuse un tot cu toba, dar acela nu era omul din fața mea, ce îmi zâmbea cumva timid.
  • Am simțit furnicături reci pe piele și nu știu de ce m-am gândit intens la tata, am șoptit și am dat să mă ridic, dar nu am reușit. Cred că de la emoție eram amețită.
    Doctorul deja se ridicase. Am întins mâna spre el să mă ajute. Când mâinile ni s-au atins mi-a venit să țip. Era rece ca gheața și nu exagerez deloc când spun asta.
    M-a ajutat să mă ridic și mi-am tras repede mâna.
  • Ce rece ești! De gheață! i-am șoptit.
  • Păi dacă am fost plecat…, mi-a răspuns și a lăsat ideea neterminată, dar eu am intuit ce a vrut să spună și nu mai voiam alte explicații. Prin muzică îmi spusese mai mult decât prin toate cuvintele ce caută și pe ce drum este. Putea găsi sau se putea rătăci… Era o cale anevoioasă și periculoasă. Dar era calea lui…
    L-am privit intens în ochi. Știa la ce mă gândesc.
  • Să întreb? am șoptit.
  • Întreabă, mi-a răspuns cu aerul că știa exact ceea ce vreau să întreb.
  • Ai întâlnit sufletul tatălui meu!? șoptesc.
  • Da. Vă veghează din cer. E deasupra voastră. Vrea să nu îl uitați și să mai povestiți despre el când vă întâlniți.
  • De câte ori ne întâlnim vorbim despre el, a spus Sergiu cu bucurie în voce. Până și oamenii care muncesc la mine în pădure – sunt pădurar – vorbesc mereu despre „badea Culiță”. Îl iubeau pe tata! termină fratele meu și ochii i se aburesc de lacrimi. Își înghite nodul din gât și continuă schimbând subiectul: Am mai auzit muzică din asta la indienii din America, dar nu a primit niciun răspuns.
    Am coborât iar în bucătărie. Nu prea ne găseam cuvintele. Muzica ne răscolise profund. Vorbise ceva sufletelor noastre. Ceva ce sufletele au înțeles, dar nu puteam spune în cuvinte. Era grai de suflet ce nu putea fi tradus în cuvânt.
    Ne-am luat rămas bun și am plecat spre mănăstire. Eram tăcută și foarte obosită. Nu știu de ce muzica mă răscolise profund. Intrase ca un intrus în colțuri ascunse ale sufletului meu în care nu intrase nimeni de mult și despre care eu uitasem că mai există. Tovarășul meu de drum intuia sau poate știa sigur asta și nu voia să mă tulbure. Mă lăsa cufundată în tăcerea mea să caut răspunsuri…
    Eram pe aproape de mănăstire, prin Slatina, când l-am văzut pe vărul meu, Crișan, băiatul celui mai mare frate al mamei, mergând pe marginea drumului. L-am sunat rapid.
  • Crișan, sunt Luminița. Sunt cu cineva care vrea să audă povești – și i-am explicat în câteva cuvinte ce povești caută musafirul meu. Pot să trec pe la tine? Cunoști pe cineva care știe asemenea povești?
  • Nu cunosc. Toți sunt morți. Eu nu știu decât poveștile pe care deja le-ai pus în ACASĂ. Du-te la mătușa Ileana, că ea știe și toaca în cer!
    Am început să râd auzindu-l. Exact așa spusesem și eu despre mătușa Ileana.
  • A întâlnit-o. A venit la mama când eram acolo și a sta de vorbă cu ea puțin. Tu nu vrei să ne spui cum mergi singur prin pădure, nu te temi de nimic și nu te simt lighioanele când te apropii, cum cânți așa cum ai învățat de la bunicul, Moșul Mihai Calbău, când te țineai după el prin pădure și l-ai auzit cântând…!?
  • Aș vrea Luminița, dar acum nu merg acasă. Am ceva treburi…
  • Ok. Rămâne pe altă dată. La revedere, Crișan! am spus și am închis.
  • Vărul acesta al meu e o figură de om. Trăiește ca haiducii sau ca indienii din muzica ta. Merge prin pădure zile și nopți. Nu se teme de nicio lighioană. Are mers de felină. Mi-a povestit odată cum l-a auzit pe bunicul cântând prin pădure. Doinea… Îl chem uneori la treabă. El îmi curăță soba în fiecare an. E mândru de mine că scriu și se laudă cu asta. E o figură! Un sălbatic! Îl iau frații mei la vânătoare, când sunt vânători organizate de ocolul silvic, și când are el chef, după ce bea puțin alcool, cântă… Cântă de rămân ascultătorii fără grai… Când un domn de la Suceava, l-a auzit prima dată, a exclamat: Waw, pe ăsta de unde l-ați scos?! …Eu l-am auzit o singură dată cântând la ziua tatei, când a împlinit optzeci de ani. Cântă doine ca în Maramureș, doine din acelea din gât… La mine când a venit la treabă l-am rugat să îmi cânte, dar nu a vrut. Cred că îl intimidam. Zice că i-a ghicit o țigancă că o să moară sfâșiat de o fiară în pădure, dar nu se teme. A zis că așa vrea. E mai bine decât acasă în pat!
  • E într-adevăr o figură! Mi-ar fi plăcut să îl cunosc. Ca să întâlnesc oameni ca el am venit eu aicea.
  • Poate altă dată, i-am răspuns și i-am indicat să o ia la dreapta pe o alee spre mănăstire.
    A oprit mașina în parcare. Eu am coborât și îmi așezam o eșarfă pe cap. L-am auzit spunând în timp ce privea zidurile cu turnuri în patru colțuri ale mănăstirii:
  • Pare o cetate fortificată…
  • A fost reședință domnească pentru Alexandru Lăpușneanu, deci era și cetate de apărare. El a ctitorit-o. Aici este și îngropat, în mănăstire. Tot aici a fost și otrăvit de boieri și doamna Ruxanda. A fost un domn extrem de crud. Cred că ai citit despre el în nuvela lui Constantin Negruzzi, turuiam ca o moară stricată în urma bărbatului ce deja se apropia de porțile mari, din lemn.
  • Câtă frumusețe! Și liniște! a exclamat el.
    Am mers tăcuți pe aleea pustie. Am intrat în mănăstire. Ne-am închinat la icoane. Am stat muți și mult și am lăsat liniștea și răcoarea pietrelor reci să ne amintească rugăciuni. El s-a oprit în fața unei icoane și se ruga profund. Eu m-am retras și l-am lăsat să se roage. Am ieșit în pridvor și am cumpărat lumânări de la o măicuță blândă, cu zâmbet ce ar fi topit până și piatra, de parcă coborâse acolo în pridvor, dintr-o icoană. Am întrebat-o de niște măicuțe pe care le cunoșteam. Una murise de cancer, alta era plecată la Agapia, și fosta mea colegă de clasă de la casa de copii era plecată la o „colibă” – cel puțin așa s-a exprimat măicuța.
  • Cum colibă?! Nu înțeleg.
    Musafirul meu a venit din spate și ne-a auzit discuția. Mi-a explicat el înaintea măicuței.
  • E pustnică în munți.
    L-am privit cu mirare. Maica mi-a confirmat cu capul că e adevărat. Nu știu de ce mi-a venit să plâng. M-am îndreptat spre ușă cu lumânările în mână să le aprind afară. Bărbatul s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:
  • Aprinde și pentru el la morți. E mort…
    Am înțepenit. I-am perceput cuvintele ca pe o lovitură în stomac. Știa că am iubit mult un om, despre care nu știam sigur, dacă e viu sau mort și i-am spus că nu pot să îi aprind niciodată lumânare la morți, că eu cred că încă trăiește.
  • Nu pot! E viu, am șoptit și am ieșit afară. Mi-am șters lacrimile și m-am dus să aprind lumânările.
    El s-a întors să facă cumpărături. A ieșit cu câteva lucrușoare în mâini. Mi-a întins o icoană cu Maica Domnului.
  • E pentru tine, mi-a șoptit și eu am luat-o șoptindu-i un mulțumesc de-abia auzit.
    Ne-am plimbat pe aleea fără sfârșit de la intrarea din față a mănăstirii, străjuită de două șiruri lungi de brazi ce privită dintr-un capăt la altul pare că leagă pământul cu cerul.
    Eu am intrat în cimitir să caut mormântul măicuței moarte de cancer. El s-a dus mai departe pe aleea fără sfârșit și făcea fotografii.
    Ne-am întors la mașină. Eu eram tăcută. El copleșit de frumusețe, liniște și rugăciune. Am plecat spre casă. Ne era foame. Era destul de târziu.
  • Am văzut la mama ta pe un raft, în bibliotecă, cartea „Jocul cu mărgele de sticlă” de Herman Hesse. Ai citit-o?
  • Nu.
  • Te rog, să o citești! E cartea ce m-a influențat cel mai mult. Am învățat multe din ea.
  • Să trecem acum să o luăm. M-ai făcut curioasă. Oricum e în drumul nostru.
    Oprind mașina la mama la poartă mi-a dat instrucțiuni:
  • Eu nu mai intru. Du-te tu. E pe raftul de jos. O carte cu negru și alb.
  • Ce ochi ai! am exclamat și am fugit.
    I-am spus mamei ce carte caut în biblioteca ce era a fratelui meu. M-am boldit, dar degeaba. Nu o găseam. M-am dus la mașină și l-am rugat să vină el, că eu nu o găsesc.
  • Nu vreau să vin că se dă mătușa la mine, îmi spune râzând în timp ce cobora din mașină.
    S-a întâlnit cu mama în prag și i-a spus râzând:
  • Scrie tare bine fata asta a dumitale, dar nu vede nimic altceva în jur!
    Apoi s-a dus ața întinsă, a luat cartea din raft, mi-a dat-o și am fugit la mașină, după ce am salutat-o rapid pe mama și am ignorat-o pe mătușa ce striga din bucătărie ceva despre cociorbă.
    Am ajuns acasă și mă grăbeam să pun masa. Ne era foame rău. Musafirul meu m-a întrebat râzând, dacă poate să își pună salata de vinete pe o felie de pâine, până puneam eu mâncarea în farfurii. Am încuviințat și i-am spus să se simtă ca acasă.
    Am mâncat și el mi-a spus că vrea dulceață. Am fugit la frigider și i-am adus borcanele. Când le-am pus pe masă l-am tachinat că parcă nu îi plăcea dulcele. A mormăit că face o excepție și și-a pus pe farfurioară pe rând și de un fel și de altul. L-am întrebat, dacă vrea să îi dau un borcan și acasă. A refuzat ferm.
    Și apoi l-am condus în drum. Mi-a mulțumit pentru tot. A spus că pleacă iar la munte, unde mai are de stat câteva zile și unde are programate alte întâlniri.
  • Nu știu cât ți-a folosit vizita la mine și nici dacă ai găsit ceva din ceea ce căutai, dar te-am învățat să aprinzi candela și ți-am dezvăluit lumea din care m-am hrănit eu, când eram copil, și din care s-a născut romanul ACASĂ.
    El în loc de răspuns m-a îmbrățișat, s-a urcat în mașină și a plecat într-o căutare, în care se mințea că vrea să găsească ceva în afară. Tot ceea ce avea de găsit era în interiorul lui. Spre sine era adevărata călătorie. Acolo și spre acolo trebuia să călătorească… și dacă Dumnezeu va îngădui, și dacă e cu folos, și dacă e pentru lumină și adevăr, va găsi…

Autor: Luminița Aldea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s