…când eram copil, mă impresionau foarte mult poveștile Bunicului Petru despre război. Foametea, setea, boala, frica, mizeria, toate acestea realizau tabloul experienței sale din care a scăpat cu viață, întorcându-se acasă, la peste 30 de ani, cu un trup de aproape 40 de kg. Atunci, în anii copilăriei, am învățat să mă rog pentru pacea lumii. De fapt, Bunicul era acela care își încheia orice rugăciune, rostită cu glas tare, cu „să dea Domnul să fie Pace!” …Mă mișcau sufletește poeziile învățate la grădiniță, apoi la școală, despre bravii soldați, despre Patrie și Pace, pe care le rosteam cu lacrimi înghițite, ca pe niște ectenii. Ai mei zâmbeau de stâlcirea cuvintelor mele, eu însă freamătam de o binecuvântată durere: „A venit acum din zbor, / Pe la noi un puișor / Era mic alb și lucios / Porumbelul meu frumos / El la mine s-a uitat / Gângurind parcă spunea / Vreau să fiu și eu cu voi / Eu vreau pace, nu război!” …Bunicul însă lăcrima și își ștergea ochii înroșiți cu o batistă aspră, pe care o păstra la piept ca pe o comoară adusă de pe front. Atunci nu am înțeles prea multe despre acele lacrimi, de fapt cred că am uitat de ele și de acele clipe în care ideea de Pace vibra în inima mea de copil. În această dimineață am redescoperit această trăire… Pentru câteva clipe, am trăit în inimă spaima copiilor din Ucraina, durerea tuturor celor care își vor pierde părinții, oamenii care au nevoie de asistență medicală, bătrânii care au nevoie de sprijin, toți cei care sunt îngroziți de ideea războiului care astăzi a început. Îmi tot repet, cu glas de rugăciune și inimă de copil, cuvintele ecteniei copilăriei mele: „Eu vreau Pace, nu război!”
Autor: Constantin-Bogdan Feștilă
Jurnal de Bucovina 