Casian Balabasciuc: „Vremurile de care mi-am reamintit nu au pierit şi nici nu s-au pierdut. Au fost doar părăsite.”

Din când în când viaţa ne bate pe umăr, făcându-ne să ne ridicăm privirile deasupra celor de toate zilele şi să descoperim cu surprindere altceva decât credeam că vom afla. Mi-am revăzut copilăria şi am regăsit trăiri fabuloase pe care le uitasem mânat de şuvoiul lumii în care m-am aruncat de bună voie cu mulţi ani în urmă, după pildele atâtor altor umili muritori instalaţi în importante funcţii pământene. Am retrăit în frânturi de amintiri vremuri îndepărtate într-o lume a oamenilor simpli şi atât de fericiţi cu puţinul lor încât timpul putea păstra neştirbite dimensiunile veşniciei. Iar bancnota de cinci lei, mototolită şi mirosind a tutun ieftin, avea o valoare impresionantă pentru că oamenii se mulţumeau cu cele pe care şi le făureau singuri. Vremurile acelea miroseau plăcut a fum de hogeag şi a mămăligă coaptă în ceaun, a sudoare iute de cal muncit şi a paie lucioase de grâu îngrămădite în căruţă. Se iscau în zorii zilelor calde şi ţineau până la înstelarea noptatică a cerului, când se întorceau purtate în coşul căruţei cu obezile ferecate în cercuri de fier ce se rostogoleau moale prin colbul gros de o palmă şi cald ca pâinea scoasă din cuptorul de cărămidă arsă. Scârţâiau nepăsătoare loitrele, iar oamenii aveau tihnă să-şi povestească despre cele petrecute peste zi. Îmbătau cu parfum veşted braţele de fân aruncate peste cei câţiva ştiuleţi de porumb furaţi cu frică de pe tarlalele colectivului. Atârnau nefiresc hainele roase de purtare îndelungată ale căror mâneci legate cu sârmă purtau vinovate cele două sau trei kilograme de grâu şterpelit de la arie, ca să fie de saţ de sărbători în casele mărunte şi primitoare. Apoi mai erau vacile ce se întorceau sătule acasă după ce păscuseră pe haturile dintre ogoare puţina iarbă rămasă nestrânsă, duse cu frânghia legată pe coarne de copii desculţi şi gălăgioşi ce abia aşteptau să se strângă pe toloaca dintre case unde încingeau jocuri nesfârşite, fără jucării, fără oprelişti, dar cu multă voioşie. Şi mai erau şi cireşe amare sau mere dolofane şi nuci mari, dar şi lut umed şi lipicios ce se modela în diferite chipuri, după priceperea fiecăruia. Erau şi ploi repezi şi trecătoare, corcoduşe dulci, hârjoană pe îndestulate, garduri şubrede şi pomi încărcaţi, era lapte şi era şi miere, iar sărăcia părea mai îndestulătoare decât bogăţia de azi, pentru că duminicile glăsuiau solemn clopotele la biserică, iar în nopţile senine, cu sau fără lună, brotacii orăcăiau cu convingere către stelele ce licăreau şăgalnic. Şi era odihna odihnă, iar munca era muncă. Şi îşi îngrijea fiecare om ogorul, fiind că nu erau prea multe ghişee, iar legile, mult mai puţine la număr, tot nu le ştia nimeni, dacă erau de ajuns ca să trăieşti omeneşte bunul simţ şi ruşinea.

Vremurile de care mi-am reamintit, bătut fiind şi eu de viaţă pe umăr nu au pierit şi nici nu s-au pierdut. Au fost doar părăsite.

Autor: Casian Balabasciuc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s