La capătul vieții nu vor conta averile și nici relațiile. Prea puțin investim în sufletele noastre. Am fost cu câteva zile în urmă la căpătâiul unui om încărcat de neliniște. Nu se spovedise de ani de zile, iar acum când era pe punctul de a încheia socotelile cu această viață, într-un final a acceptat ultima mărturisire și șansa unei uniri cu Hristos. L-am ascultat și fără ezitare l-am predat în mâinile milei lui Dumnezeu. Am aflat că a decedat în această săptămână.
Când suntem tineri fugim după a avea și aproape deloc nu ne gândim la A Fi. Mânați de orgolii, suntem într-o continuă nevoie de confirmare din partea celorlalți. Ne cumpărăm haine scumpe, pentru a compensa golul din noi. Facem credite pentru a fi în trend cu mașina. Ne zbatem până la ultima picătură, doar doar vom avea casa mult râvnită. Dar sufletul nostru rămâne flămând și însetat de veșnicie.
Câți se zbat să fie în pace și bună înțelegere cu aproapele? La câți dintre noi ne pasă să fim uniți cu Hristos, cât de des cu putință? Ne spovedim superficial, în grabă de prea multe ori, de regulă în ultimile zile ale postului când și timpul nostru este limitat, iar preotul obosit după atâtea slujbe și griji care îl cuprind adeseori, nu mai reușește să incizese suficient de adânc în boala păcatelor.
Citim rar, ne place bârfa prea adesea, căutăm neîncetat cancanurile, ne bucurăm de răul altuia și suntem cuprinși de mânie când aproapelui îi merge mai bine decât nouă. Dacă ne-am cerceta în fiecare zi a vieții, ne-am preda mai des în mâinile lui Dumnezeu, aproape automat multe din desele noastre provocări și griji s-ar rezolva. Însă ne întoarcem aproape permanent în același punct din care am plecat, dovedind puțină tărie de caracter.
Încercați să oferiți măcar uneori toată această râvnă și alergare spre cele materiale și spre sufletele voastre. Este o investiție pe care nici molia nu o strică și nici furii nu o sapă și fură. Unde va fi inima noastră, acolo va fi în final și comoara noastră.
Autor: Alexandru Lungu
Jurnal de Bucovina 