Aveam vreo patru-cinci ani cred, când mama a coborât o ramă cu sticlă dintr-un cui bătut în perete, mi-a pus-o în față și mi-a arătat cu degetul o poză din cele câteva aflate în cadrul ramei, spunându-mi, uite, vezi cine-i aici? Cine-i, am întrebat-o eu curios în timp ce priveam atent la băiatul blond, grăsuț, și care ținea sub braț o ditamai cartea cu coperți groase și negre? Cum cine-i, tu ești când erai mic! Cum eu, răspund oarecum ofensat, da’ ce eu eram așa de crăcănat când eram mic? Ei, nu erai chiar așa crăcănat, dar ți s-au îndoit picioruțele de la carte, era prea mare și prea grea pentru tine, răspunde mama zâmbind.
A fost singura poză cu mine la doi ani, când da, aveam părul de culoarea paiului, așa mi-a spus mama, eram durduliu, purtam o cămașă albă din pânză de cânepă țesută de bunica, pantalonii cam scurți, cu un crac mai lung decât celălalt, aveau șlehuri (bretele), iar subsuoară țineam strâns o Biblie.
Nu mai am poza, nu știu când și cum s-a pierdut, dar am întipărită în minte imaginea aceea imprimată pe o hârtie lucioasă ceva mai mare decât o cutie de chibrituri, de culoare sepia, destul de ștearsă și ruptă într-un colț.
Câteodată mi-e dor de mine însumi și tare as vrea să mă mai văd în poza aceea, însă, din păcate nu se mai poate.
A fost odată ca niciodată, un băiețel blond, cu ochi albaștri, care ținea strâns o Biblie sub brațul de lângă inimă, de parcă ar fi avut cea mai mare comoară de pe pământ.
De atunci au trecut, iată, ca un vis, aproape șaizeci de ani, și Biblia pe care o țineam sub brațul stâng, mi-a călăuzit destinul spre Lumină, chiar dacă am fost nevoit să străbat acest deșert de iluzii deșarte, alergând ca mai toți oamenii după vânt.
Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, mi-a salvat viața pentru eternitate, salvându-mă mai întâi de mine însumi…
Autor: David Croitor
Jurnal de Bucovina 