Odinioară, în România interbelică, îndeosebi în Bucovina, se purta bunul obicei al familiilor onorabile.
Ce era, domnule, această familie onorabilă?
”Celula societății” – urăsc expresia asta idioată! – promova o mare doză de responsabilitate. Mai ales în lume!
Tatăl era cel care se ocupa de finanțe, mama era cea care se ocupa de gospodărie, de copii, de activități de caritate împreună cu alte doamne.
Domn și doamnă nu erau cuvinte în vânt. Aveau substanță. Indiferent de meseria practicată și statutul social, domnia era legată de această onoare, responsabilitate, omenie.
Ajutoare sociale? Nici pomeneală! Toți puneau osul la muncă, după puteri.
Alocație pentru copii? În veci și pururi NU! Ai vrut copii? Ți-i crești, educi și le asiguri toate cele necesare! Nu văd marea favoare pe care ai face-o unui stat aruncându-i poveri în spinare!
Exista preocuparea pentru locul în care trăiești, nu lăsai pe tanda de la primărie sau pe manda de la prefectură să-ți măture în fața ogrăzii! Dacă cel de alături pățea un necaz, săreau în ajutor, nu comentau. Le păsa.
Erau oamenii legați sufletește de o urbe, de o comună.
Proletarii nu au habar de așa ceva, căci se vede după modul cum se poartă și construiesc. Te doare capul!
Am trăit printre oameni onorabili – părinții mei, bunicii și străbunicii, vecinii mei, dintre care doar puțini mai trăiesc, prieteni ai familiei mele -. N-au gură zidurile caselor în care trăiesc, altminteri câte ar povesti! Doar că eu am reținut suficient și nu mă pot abține să nu mă gândesc la acele povestiri.
Așa că e bine să știți că împăunarea nu ține loc de onorabilitate! Nici vila, nici mașina 10×10, nici hainele scumpe!
Onorabilitatea e ceva mai profund, nu se vinde, nici nu se cumpără la mall.
Autor: Cory Dehrler
Jurnal de Bucovina 