David Croitor: „La nouă ani, de Sânpetru (Sâncetru, la noi în sat), tata m-a lăsat a merg în târg…”

La nouă ani, de Sânpetru (Sâncetru, la noi în sat), tata m-a lăsat a merg în târg, ținându-și cumva promisiunea pe care mi-o făcuse de Sânziene (Sândzieni, la noi), atunci când nu m-a lăsat, fiindcă toată lumea se îngrămădea la bâlci, iar lui îi era teamă să nu mă rătăcesc prin mulțime. În fine, în dimineața zilei de 29 iunie 1967, am pornit pe jos de la Liteni spre Suceava, până la Sfântu Ilie (Sântilia, la noi, satul de la întrarea în Suceava), desculț ca să nu rup sandalele cele bune, iar de acolo mai departe, până la Suceava, încălțat.

Mai erau oameni pe drum, mulți dintre ei, ca și mine, cu desagii și încălțările pe umăr, însă eu nu m-am amestecat cu ei, păstrând o oarecare distanță de teamă că mi-ar putea fura cineva cei nouă lei pe care-i pusesem strategic în trei buzunare, două la pantaloni și unul la piept, în cămașă. Mai aveam ascunși doi lei și sub bască, asta ca precauție în cazul în care as fi fost jefuit de ceilalți șapte.

Mergeam îngândurat dar și fericit, pipăindu-mi din când în când buzunarele ca să verific dacă banii sunt acolo, iar după ce mă asiguram că totul e în regulă, mă linișteam și continuam să mă gândesc la ce voi face eu cu atâta bănet când voi ajunge în târg. Oare ce voi cumpăra prima dată? Să-mi iau hurmuz la pălărie așa cum își luau toți băieți de seama mea atunci când mergeau în târg de Sânziene, sau să-mi cumpăr trișcă? Trișcă mi-am dorit tot timpul, și cred că de asta o să-mi iau, mai ales ca hurmuz nu-mi trebuie deoarece eu nu aveam pălărie. Așa gândeam din mers, în timp ce până la Suceava, iată că mai sunt vreo doi- trei kilometri, deja am întrat în Sfântu Ilie iar de aici e ca și cum as fi în oraș!

Animat de aceste gânduri și trăiri am ajuns la „Ultimu leu” o crâșmă împuțită unde opreau de obicei căruțașii și bețivii, nu și eu, deoarece nu eram nici una nici alta, am trecut un drum balastruit, după care m-am tras pe iarbă la umbra unui copac uriaș și mi-am pus sandalele în picioare, asta după ce m-am șters bine pe tălpi cu mâneca de la cămașă. Întrasem în oraș, fiindcă drumul pe care urma să-mi continui călătoria era asfaltat, sau mă rog, era plin de gropi dar păstra încă urme de asfalt, ceea ce arăta că pătrunsesem în lumea civilizată, lăsând, fie și pentru câteva ore, în urmă lumea satului cu ulițele ei prăfuite.

Până la primul chioșc, așezat parcă înadins în calea mea, n-a fost decât o bucată cam cât o azvârlitură de botă, așa că m-am oprit să mă uit despre ce-i vorba. M-am uitat atent, și primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost lada cu înghețată. Nu mai mâncasem niciodată înghețată, dar auzisem pe la școală, de la colegi, că tare-i bună, așadar n-am mai stat pe gânduri și am cumpărat una. Costa un leu. M-am tras mai la o parte și din câteva înghițituri am dat-o gata. Bună rău, mi-am zis, în timp ce mă ștergeam cu limba pe la gură! M-am apropiat iarăși de chioșc și am mai cerut încă două, fiindcă mi se deschisese pofta și nu mă puteam abține. Am desfăcut tacticos hârtia de deasupra și fără pre mare efort le-am terminat și pe acestea. Nu mă saturasem, nici pe departe, așa că, mai cu rușine, mai fără, am revenit la chioșc și am mai cerut încă o înghețată, la care vânzătorul mi-a băgat în față două, sa fie acolo, mi-a zis, să nu mai fac atâta drum între chioșc și banca pe care stăteam ca să le mănânc.

După ce le-am terminat și pe ultimele două, chiar dacă tot nu mă saturasem cum trebuie, fiindcă înghețata ținea loc si de mâncare, fiind flămând încă din ziua precedentă, mi-am făcut socotelile și mi-am dat seama că mai am doar patru lei, doi în bască și doi în buzunarul de la cămașă. I-am luat pe cei din bască, asta ca să nu fiu nevoit să-i scot și să fac transferul în văzul lumii, și i-am plasat într-unul din buzunarele de la pantaloni. M-am ridicat de pe bancă și am dat să plec spre centrul orașului, acolo unde se îndrepta tot puhoiul de oameni, însă, deodată am început să simt o greutate la stomac și o greață de nu mai vedeam bine. Amețit, m-am retras după o tufă bogată, și ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat, nu întru în detalii, subliniez doar faptul că cele cinci înghețate s-au dus la fel cum au venit. Cinci lei pe apa sâmbetei, mi-am zis cu amărăciune, deși totul se petrecea într-o joi.

Cu patru lei la purtător, cu greața oarecum rezolvată, nu-mi mai doream decât să mă întorc acasă. Și chiar asta am și vrut să fac, numai că parcă nu mă împăcam cu ideea de a mă întoarce cu bani în sat, deoarece de la „comperativă” la noi, în afară de biscuiți nu prea aveam ce cumpăra.

În timp ce mă gândeam la ce să fac, vânzătorul de la chioșc m-a zărit agitându-mă pe acolo, și m-a chemat la el, întrebându-mă dacă nu mai vreau o înghețată. Să mi-o dai și pe degeaba, nu-mi trebuie, i-am răspuns eu cu îndrăzneală și cu ură, pentru că-l socoteam răspunzător pentru toată întâmplarea! Că dacă nu-ți puneai matale chioșcul în drumul meu, acum as fi avut și bani și nici nu mi-ar fi fost rău, am continuat eu cu obrăznicie! Vânzătorul nu s-a enervat, deși putea s-o facă, și să mă pună pe fugă într-o secundă căci era ditamai omul, dimpotrivă mi-a vorbit frumos sfătuindu-mă să mai cumpăr înghețată și pentru cei de acasă, poate mai am frați sau surori, și nu-i frumos ca să merg la ei cu mâna goală, în timp ce eu am băgat în mine fără socoteală.

Chiar așa, mi-am zis, are mare dreptate omul, se vede înțelepciunea celui care trăiește la oraș! Am scos toți banii și am mai luat încă patru înghețate, lucru pentru care vânzătorul m-a felicitat spunându-mi că, nu numai ca sunt deștept dar sunt și foarte cumsecade, că nu mă gândesc numai la mine cum fac alții, în fine, mi-a ținut o teorie că mă credeam cel mai de treabă om de pe planetă, nu alta, în timp ce în realitate eram cel mai prost, deoarece a reușit să mă aburească și să-mi bage pe gât toată marfa lui, fiind cam singurul client din ziua aceea.

Am pus cele patru înghețate în cele două buzunare de la pantaloni și am făcut cale întoarsă. Pana acasă nu aveam decât doisprezece kilometri, dar nu conta, chiar dacă burta încă îmi fierbea, picioarele erau în putere, mă puteam baza pe ele. Singurul lucru care mă cam chinuia era căldura, se făcuse amiază iar soarele ardea cu toată puterea de care era în stare. Am oprit la o cișmea și m-am spălat pe față apoi mi-am udat și basca, după care mi-am tras-o temeinic pe cap că să mă protejez de căldură.

Bucuros că am văzut cât de cât orașul, (bineînțeles că eu mă voi lăuda acasă că am fost prin centru, și hă, hă, hă…), cu înghețatele puse bine am pornit. Odată ajuns la Sfântu Ilie am oprit și mi-am scos sandalele, pe care le-am legat una de alta și le-am aruncat pe umăr. Desculț, pășeam, oarecum distrat, prin praful drumului, când deodată, am simțit ceva rece prelingându-se pe picioare. M-am uitat și ce văd? Înghețatele au început sa se topească și să curgă. M-am tras repede pe marginea șanțului, m-am așezat pe iarbă și am încercat să rezolv problema. Am scos cu grijă înghețatele din buzunare, pe rând, și am constatat că mare lucru numai rămăsese din ele. Ce să fac, m-am întrebat cu amărăciune? Ceea ce era de făcut, adică le arunc sau le mănânc. Le-am mâncat, sau mai corect, le-am băut. Am aruncat apoi hârtiile cât colo, și am dat să plec, însă când m-am ridicat, am constatat că pantalonii mei erau uzi și pătați de parcă aș fi făcut pe mine, ceea ce nu era departe de adevăr. Am încercat să-i curăț cumva, dar fără niciun rezultat.

Chiar dacă eram cuprins de amărăciune, fiindcă-mi stricasem ziua pe care o așteptasem aproape un an, și pentru care m-am chinuit să adun cei nouă lei făcând diferite corvoade la care mă punea tata, mi-am venit în fire, mi-am făcut curaj, și am continuat drumul spre casă. Fiindcă, cu cât înaintam, pantalonii mei se făcuseră ca tabla, de la căldura și laptele din înghețată, evident, mi-am dat seama că nu pot merge în halul acesta acasă să mă vadă ai mei, așa că am luat hotărârea ca mai întâi să trec pe la Șomuz, unde să-mi spăl pantalonii. Asta am și făcut, mi-am spălat bine nădragii, i-am și întins pe iarbă la uscat, timp în care am tras și o baie bunicică

. După vreo câteva minute, fiindcă mă simțeam destul de rău, mi-am tras pe mine pantalonii așa uzi cum erau și m-am dus acasă. Când am ajuns, au tăbărât cu toții pe mine ca să le povestesc cum a fost în oraș, însă nici n-am început bine să-mi ticluiesc minciunile salvatoare, că tata a și observat că am pantalonii uzi. Da’ ce ai pățit, de ești ud pe pantaloni, m-a întrebat el, curios dar și intrigat? Ce să pățesc, răspund eu prompt, păi cum veneam spre casă, pe la Frumoasa, m-a prins o ploaie, da ce spun eu ploaie, furtună în toată regula, și uite vezi, asta e! Tata, s-a uitat la mine cam dintr-o parte, apoi m-a întrebat: cum mă să plouă la Frumoasa, la nici doi kilometri de aici, când de atâtea zile e secetă, și, mă rog, să zicem că a plouat, dar cum se face ca te-a udat numai pe pantaloni iar cămașa e uscată?

La o asemenea întrebare n-am avut cum să răspund, așa că tata, după ce că pierdusem ziua cea mai buna si toți banii, mi-a mai trântit și o pedeapsă aspră, spunându-mi în față că o să mai văd eu orașul când o să-și vadă el ceafa fără oglindă.

Dacă și-a mai văzut ceafa nu știu, dar ce știu este faptul că nu după multă vreme am fugit de acasă și am plecat în târg cu căruța, cu unul Babâz. Dar, asta-i alta poveste …

Autor: David Croitor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s