Casian Balabasciuc: „Timpul păstrat în taina caselor bătrâneşti înseamnă înţelepciune, înţelepciunea înseamnă tăcere, iar tăcerea înseamnă singurătate, o singurătate ce spune totul despre lume”

Ne fascinează timpul cu şerpuirea sa înşelătoare, cu judecata sa implacabilă. Sus, pe obcină, pare că se prelinge altfel decât în vâltoarea omenirii. Acolo este mai dulce, mai blând, mai îngăduitor. Cel puţin asta par să spună casele bătrâneşti presărate pe păşunile largi, ca nişte ciuperci stranii, cu pălării ţuguiate. Peste grinzile lor atârnă cerul atât de aproape de pământ încât ţi-e şi teamă ca nu cumva să te loveşti cu fruntea de albastru, din neatenţie, furat de lărgimea zării. În spatele uşilor zăvorâte adastă cu răbdare timpul, numărând alene poveşti neştiute, ca pe un şirag de mătănii. Din braţele lui, din ce în ce mai rar, se desprinde câte un bătrân sau o bătrână, ce ies doar pentru scurtă vreme în pridvor, să mai arunce o privire lumii şi luminii. În tinereţea lor şi ei s-au jucat cu timpul, aşa cum de altfel toţi o facem, iar nedomolitul i-a ţesut în mreje nevăzute, brăzdându-le chipurile. Dintotdeauna petrecându-se între cer şi pământ, huţulii cutează să privească soarta în ochi, vorbind doar din priviri către bogăţia tăcerilor de aur. Aşa trăiesc, aşa pribegesc din lumi ascunse în lumi înalte, fără regrete, fără lacrimi, pe care le lasă întotdeauna ca moştenire pământului ce i-a născut. În adâncul lor se înfiripă de la o vreme o legătură cu pământul, aşa cum îmi spunea un bătrân huţul ce nu dorise ca să-i fotografiez chipul dârz, vârstat de urmele grijilor şi nădejdilor cărate după sine o viaţă. Din acel moment legătura cu lumea se destramă şi începe pregătirea pentru regăsirea cu infinitul. De cele mai multe ori, timpul păstrat în taina caselor bătrâneşti înseamnă înţelepciune, înţelepciunea înseamnă tăcere, iar tăcerea înseamnă singurătate, o singurătate ce spune totul despre lume, fără să folosească vorbe, fără să facă gesturi, ci doar să poarte în privire răbdarea aşteptării. Aşa se adună laolaltă viaţa şi veşnicia, pentru a se împărtăşi împreună cu timpul. Bătrânii îşi simt vremea şi vremurile altfel decât cei tineri şi pornesc să le ajungă din urmă, lăsând altora tărâmul ce le devine tot mai necunoscut al unei lumi în neostoită transformare. Şi niciodată nu catadicsesc să-şi ia măcar un rămas bun, căci ştiu bine, prea bine, că pe urmele lor vor veni şi ceilalţi, pe care timpul încă îi mai ţine în loc, la petrecere şi nălucire buimacă, o scurtătură de veşnicie.

Autor: Casian Balabasciuc