Trenul vieții (de Vîrvarii Gheorghiță)

Urcăm cu toții in trenul vieții

 in ziua care ne-am născut,

 pornește fetele, băieții,

 cu trenul spre necunoscut.

 Neștiutori la ce ne așteaptă,

 fără bagaje ne așezăm,

 lângă părinți, care ne îndreaptă,

 spre ‘nașu’ să ne botezăm.

 Biletul nostru are un nume,

 care devine creștinesc,

 vagonul nostru-i plin de lume

 cu oameni care ne iubesc.

 Începem să adunăm bagaje

 de la părinți, frați și surori,

 umplute bine cu mesaje

 de la ai noștri profesori.

 În tren avem un loc anume

 ce de-nainte-i rezervat,

 e locul nostru în asta lume

 în trenul care am urcat.

 Ușor, ușor, se accelerează

 și trenul vieții merge tare

 iar anii trec și ne tratează;

 cu bun, cu rău, pe fiecare.

 Urmează gară după gară

 în care trenul se oprește,

 unii urcă, alții coboară,

 așa cum este creștinește.

 Călătoria este firește

 și bucurie și durere,

 dar facem tot ce-i omenește

 să o petrecem cu plăcere.

 Biletul este numai ‘dus’

 fără întoarcere fiind,

 să mulțumim celui de sus:

 iubind, iertând și dăruind.

 Multe întrebări avem cu toții:

 În care zi? În care seară?

 Vom cobori din trenul vieții:

 În care loc? În care gară?

 E viața noastră trecătoare,

 o știm cu toții, dar uităm,

 să facem fapte iubitoare,

 să dăruim și să iertăm.

 Autor : Virvarii Gheorghiță