O vorbă de-a tatei cât o mie de vorbe de ale mele:
CÂND VII ACASĂ DIN PRIZONIERAT SIMȚI CĂ ȘI PĂMÂNTUL ȚI-E MAMĂ…
Mama e în spital. Eu am dormit la Malini că să nu îl las pe tata singur, căci e bătrân și bolnav. De dimineață, după ce ne-am băut cafeaua, am mâncat și i-am dat medicamentele, a început să povestească despre cel de-al doilea război mondial și cum au fost frații Ungureanu – tatăl lui și cu toți frații – pe front. Îmi spunea aceleași povești pe care le-am pus în romanul ACASĂ: cu Cotul Donului, cu Sevastopol, cu Odessa…
L-am ascultat fără să îl întrerup, căci tata povestește fabulos. A ajuns cu povestea la întorcerea din prizonierat de la ruși a unchilor lui și și-a încheiat povestea exact așa:
…Când au trecut graniță, la Ungheni, au înghenuncheat și au pupat pământul… Când vii acasă din prizonierat simți că și pământul ți-e mamă…
Cu așa tată eu nu am mare merit că scriu… Mă rog doar la Dumnezeu să fiu la înălțimea tatei!
Autor: Luminița Aldea
Jurnal de Bucovina 