Bunicii nostri nu aruncau nimic…

Bunicii nostri nu aruncau nimic. S-ar fi chemat reciclare, daca ar fi stiut, dar pentru ei era nevoie, bun sens si obisnuinta. Bunicile mele puneau in oalele cu smaltul sarit muscate, ciorapii rupti ii taiau fasii si legau cu ele lastarii de vie, gutuile pe pervaz, izma si florile de tei intinse pe ziare, deasupra gardilopului ca sa parfumeze odaia. Resturile de mancare se transformau in alte gustoase mancaruri, iar atunci cand nu se putea , deveneau mancare pentru porcii, gainile, cainii si pisicile de langa casa. Primavara scoteau lana din perne, din plapumi, o spalau, o scarmanau si o bagau la loc aerisita si parfumata de sapunul facut in casa. La sfarsitul zilei de munca in ograda, pe camp, ieseau pe bancuta din fata portii cu furca in brau si torceau fire moi de lana alba, neagra sau gri, ca sa tricoteze iarna pulovere, ciorapi, caciuli Hainele treceau de la cel mai mare la cel mai mic, la fel si incaltamintea, iar cand se rupeau, ciorapii se carpeau, camasile se brodau, pantofii se reparau. Asa stiau bunicii nostri, sa repare tot. Reparau hainele, caruta, cocioaba, reparau lacrimile nepotilor printr-o imbratisare si o bucata de paine calda rupta cu mainile crapate de frigul aspru al iernii si innegrite de soarele si vantul verii, certurile cu o cana de vin, o ceapa si o varza calita cu ciolan afumat, durerea o traiau pana la capat, o conservau si o transformau in amintiri. Noi ne debarasam rapid de tot si de toate. Haine, incaltaminte, carti, masini, oameni, sentimente, iubiri…

Sursa: Ioana Dita