M-am trezit cu soarele furișându-se pe fereastră și sărutându-mi față. M-am întins în așternuturi, să mai fur un pic de somn, dar soarele m-a tot pupat, până m-a convins să mă trezesc. A sunat telefonul. Era o bătrână din sat. Venea spre mine, să îmi aducă niște gutui și câteva pere și m-a rugat să îi ies înainte că o doare mână de la cărat sacoșa. I-am ieșit înainte bucuroasă și tot bucuroasă am primit fructele dăruite cu drag. Când am condus-o la poartă am văzut că pe iarba din drum, la umbră, sub bradul meu argintiu de la poartă, răsăriseră opintici. Erau cât niște bumbi mărunți. Și ce nume frumos le-a pus țăranul român! Opintici! Le rostești numele, îi privești ițindu-și căpușorul pudrat cu rouă, îngropat în mușchi și iarbă și realizezi cât s-au forțat ciupercile mărunte să iasă la lumină. Opintici… Opintici… – un cuvânt ca un cântec… un cuvânt în care e cuprins tot efortul de a te naște.
M-am dus în casă. Mi-am băut cafeaua. Am ieșit cu un castron în mână să culeg darul pământului împrăștiat prin iarbă la poarta mea. Soarele devenise și mai fierbinte și se juca cu mine. O zi de toamnă în care e prizonieră primăvara. Am cules bureții. Cu ei în mână, îmbrăcată în ploaia de aur cald a soarelui, am trecut și pe la cele două magnolii să le salut. Am râs la ele. Și ele au râs la mine cu tot verdele lor din altă lume. Am descoperit că una din ele are boboci iar, deși a înflorit în primăvară. M-am îmbătat de fericire privindu-i, dar mâna mi s-a oprit înainte de a-i atinge. Nu am avut curaj. Doar i-am privit și mi-a fost teamă ca privirea mea lacomă de muguri de magnolii să nu îi rănească atât era de încântată de ei.
Am lăsat bureții curățați și spălați la scurs. Am lăsat și magnoliile să se alinte în soare și m-am dus în grădină să culeg ultimii ardei și gogoșari. Apoi m-am pus la scris. O oră… două… trei… Nici nu știu cât timp a trecut, căci nu pot percepe timpul real când scriu. M-a alungat de la scris foamea. M-am întins amorțită, apoi m-am dus la frigider. Am ales din el niște resturi. O bucățică mică de slănină afumată și un pic de cârnăcior. Încă nu aveam idee ce voi face cu ele, dar la mine la gătit e ca și la scris, așa cum mă joc cu cuvintele așa mă joc și când gătesc.
Scot o tigaie. Pun în ea slănina tăiată bucățele mici. Tai și cârnăciorul și îl arunc în tigaie. Aduc repede o ceapă, un ardei capia mic roșu, trei căței de usturoi, le toc mărunt și le arunc în tigaie peste carnea puțină, dar suficientă încât să dea gust. Le las să se perpelească și apoi pun și minunații opintici peste. Mirosea divin în timp ce opinticii au început a plânge în tigaie. Amestec bine. Pun și o picătură de vin alb. Le las să se împrietenească toate în tigaie și să își împrumute din arome, cât timp eu pun apă în ceaun de un pui de mămăliguță. Arunc un praf de sare peste apă și fug în grădină după fire de mărar proaspăt ieșite din pământ acolo unde am avut cartofii și i-am săpat. Iau câteva fire. Fug și la pătrunjelul din ogradă, de sub tufa de trandafir de dulceață și îi fur și lui câteva fire. Vin în casă. Mămăliga fierbe. Pun în ea făină. Începe a bolborosi, dar nu o bag în seamă. De ciudă că o ignor aruncă bolborosind stropi fierbinți pe mână mea. Are personalitate! Mămăligă de scriitoare! zic și dau flacăra la mic, apoi o las să plângă în ceaun furioasă că i-am tăiat macaroana. Spăl și toc verdeață. Aduc din frigider un pahar cu smântână. Pun o lingură în mâncarea mea fără nume, cu de toate aruncate în tigaie. Pun și verdeață. Amestec. Gust. E divin!
Răstorn mămăliguța pe o farfurie verde. Alături pun mâncarea de bureți cu de toate, dar fără nume. Nu știu de ce mi se umplu ochii de lacrimi. Nu mănânc. Privesc… și sufletul dă pe afară de mulțumire și de recunoștință. Începe să spună șoptit o rugăciune de mulțumire Lui Dumnezeu.
Pentru soarele de azi, pentru bobocii magnoliei, pentru bureții ieșiți din pământ cu roua pe creștet chiar la poarta mea, pentru gutuile și perele aduse cu drag de bătrâna din sat, pentru că e liniște și pace la noi, pentru că nu e război, pentru că ne-a dat Dumnezeu încă o zi minunată!
Atât e fericirea! A primi, a mulțumi și a fi conștient de tot ceea ce primești în fiecare zi. Veți spune că e puțin. Dar dacă nu ar fi!?
Autor: Luminița Aldea
Jurnal de Bucovina 