Nădăjduim prin credință, căutăm prin rugăciune și ne bucurăm prin împărtășire. Nădăjduim pentru împăcarea lumii, căutăm pentru înălțarea sufletească și ne bucurăm pentru mila lui Dumnezeu care mai ține lumea în cumpănă. Toate cele care ne sunt date, vin din răsplata lucrărilor noastre după merit și vrednicie, pentru că sufletul omului este ziditor și martor, deopotrivă, trăirilor sale. Precum zidită spre mărturia credinței a fost mănăstirea cu hramul Sf. Ilie și Acoperământul Maicii Domnului din mărunta localitate Secrieș. Cuibărită la pieptul Obcinei Mari, întemeiată în vechime de huțuli, așezarea a fost mai întâi cătun risipit pe dealurile împădurite bogat cu molizi, brazi și fagi, după cum mărturisește drumul povârnit care duce către mănăstire, străbătând margine de pădure. Multă vreme cei de acolo trebuiau să bată cale lungă până la biserica satului Moldovița, ca să poată asculta cu smerenie cuvântul Evangheliei. Odată cu trecerea timpului cătunul s-a mărit devenind sat, iar locuitorii săi au găsit de cuviință să trudească la înălțarea locașului de cult în care vin să se închine. Locul ales pentru mănăstire pare cu adevărat bucățică de Rai, o poartă prin care trec îngerii către sufletele în rugăciune, așa că este tot mai des călcat de credincioșii ortodocși pentru pacea, frumusețea și curățenia sa, ca și pentru slujbele pe care le săvârșește aici părintele Ioan susținut de comunitatea de maici cârmuită cu râvnă și răbdare de maica stareță Filofteia Acasandrei. La temelia cerului adastă mănăstirea, zid puternic de credință în fața încercărilor parcă tot mai numeroase, tot mai sălbatice la care este supusă creștinătatea. La temelia bisericii se adună rugăciunile noastre pentru pace, lumină și iertare. Între biserică și cer, ca o poartă a îngerilor, se deschid credința, răbdarea și înțelepciunea.
Autor: Casian Balabasciuc
Jurnal de Bucovina 