Aseară am fost la o biserică să stau de vorbă cu un preot. Am vorbit mult și multe, despre menire, răbdare, credință. La un moment dat am pomenit cuvântul „soartă”. Părintele a ridicat un deget în aer și m-a făcut să tac.
-Nu soartă! Eu nu cred în soartă! Asta presupune o predestinare – că tot ce ar urma să trăim în această viață a fost stabilit înainte de a ne naște – și anulează liberul arbitru, pe care ni l-a dat Dumnezeu! Să știți că, atunci când ne va cântări Dumnezeu sufletul, judecata va fi și pentru tot ceea ce am fi putut face și nu am făcut!
Am tăcut cu capul plecat.
-Știți de ce eșuează atât de mulți oameni!? m-a întrebat. Nu știam ce să îi răspund.
A început să povestească ca să mă facă să înțeleg. Mărturisesc că am ascultat de multe ori Evanghelia aceasta, dar niciodată nu am înțeles-o atât de profund ca din relatarea preotului. Poate și pentru că mi-a redat-o fermecător și trăind intens ceea ce spunea.
-Știți că Iisus și-a trimis ucenicii cu o corabie să ajungă pe malul celălalt al Mării Galileei. Au vâslit câteva mile și corabia a fost lovită de valuri. Ucenicii vâsleau speriați. Și L-au văzut pe Iisus venind spre ei călcând pe valuri. Au crezut că este o nălucă. Iisus a întins mână spre ei: „Nu vă temeți! Sunt eu!” Sfântul Petru a spus că vrea și el să meargă pe ape și Iisus i-a spus: „Mergi!!!” Sfântul Petru a făcut pași pe apă spre Iisus, dar mergând a privit valurile, s-a înspăimântat și a început să se scufunde. A strigat cu mâna întinsă spre Iisus: „Doamne, salvează-mă!” Mântuitorul l-a tras din valuri și i-a spus: „Puțin credinciosule, de ce ai început să te îndoiești?”
Terminându-și povestea preotul m-a întrebat iar:
-Știți de ce eșuează atât de mulți oameni!? De ce a început să se scufunde Sfântul Petru, căci la început a putut călca pe valuri!?… Pentru că i-a fost frică… Frica și neîncrederea ne face să eșuăm de la planurile noastre…
…
Am mai vorbit multe despre scris, cărți și l-a un moment dat îmi zice părintele:
-Să vă povestesc o întâmplare reală despre trufie și prostie… Un meseriaș a turnat niște trepte de beton la o instituție. Le-a finisat, a întins o panglică ca să semnalizeze să nu calce nimeni până se va usca cimentul și el finaliza lucrarea într-un colț. Vine o doamnă, ferește panglica și calcă direct în ciment, o treaptă, două. Omul își pune mâinile în cap și îi spune cu năduf: „Doamnă, și un animal, dacă vedea panglica aceasta întinsă ocolea, nu călca de-a dreptul!” Doamna, cocoțată pe cimentul proaspăt, îi răspunde cu dispreț: „Tu știi cine sunt eu? Nici într-o mie de ani nu m-aș coborî la nivelul tău!” Se uită omul lung la ea și îi dă o replică fenomenală: „Atunci să stați acolo până vin eu să vă cobor!!!…”
Era atât de simplu să își ceară scuze, doamna, că a greșit, dar ea a preferat să fie disprețuitoare…
…
I-am spus câteva fraze despre cartea la care lucrez. M-a oprit și vorbea dumnealui. Îmi spunea o poveste. Am rămas mască. Cu greu am putut spune:
-Ce faceți, părinte, îmi povestiți cartea mea?
-Nu. Îți spun o poveste reală! Am cunoscut un astfel de om…
Am șoptit:
-Stranie coincidență! Ce similitudine…
Autor: Luminiţa Aldea
Jurnal de Bucovina 