Luminiţa Aldea: „Îmi amintesc de Domnul Trandafir al generației mele – profesorul de română Radu Mihai din Fălticeni”

De Ziua Națională a Lecturii internetul a fost inundat de poze din școli cu elevi cu cărți în mână. Textele ce însoțeau pozele erau invariabil: Copiii iubesc lectura! La noi în școală se citește! Cărțile – cel mai bun prieten!
Poze bune! Texte bune! Dar cititul unde!? Suntem atât de buni la „Mircea, fă-te că lucrezi!” E sport național.
În loc de poze de afișat pe facebook aș fi pus fiecare copil, să îmi spună, care e ultima carte citită, ultima poveste, ultimul text. Aș fi cerut elevilor să îmi spună o impresie, un sentiment creat de o operă literară. Le-aș fi cerut să scrie aceste impresii. Nu mult, sub zece rânduri, atât cât simt ei că pot scrie.
Și dacă nu știau sau nu puteau să își exprime impresii și sentimente născute în ei dintr-o lectură, citeam împreună cu ei, fără facebook și fără poze. Îi puneam să citească pe rând câteva fraze și apoi analizam împreună.
De Ziua Națională a Lecturii, în loc de poze de pus pe facebook, aș fi făcut tot ce îmi stă în putere ca elevii să citească măcar câteva rânduri…
Sau i-aș fi pozat pe elevi și cu cărți în mână, dar nu luate din raftul bibliotecii, scuturate de praf și puse în mână copilului pentru poză, ci doar cu cărți citite. Cerința ar fi fost clară: Poză doar cu cartea, pe care ai citit-o!
…
Și iar îmi amintesc de Domnul Trandafir al generației mele – profesorul de română Radu Mihai din Fălticeni – care venea cu o geantă uriașă de cărți în fiecare zi la școală, care îmi răspundea la fiecare întrebare. La cele mai multe întrebări, în loc de răspuns, îmi punea în mână o carte și îmi cerea ferm: Citește asta! O să găsești răspunsul în ea!
Termina un exercițiu la gramatică, se uita la ceas. Spunea repezit: Mai sunt două minute. Repede, repede încă un exercițiu!
Era moda atunci să înveți comentarii pe de rost pentru examene. Domnul profesor ne învăța să le facem noi, să analizăm textul, să găsim în el caracteristicile genului literar, căruia îi aparține. Îmi amintesc ce genial a fost când ne-a predat metafora. A scris pe tablă o comparație. A anulat comparația și a rămas metafora. Era ceva de genul: „Cerul este ca de foc”. A tăiat cuvântul „ca” și a rămas „Cerul e de foc”… Și gata! Am înțeles metafora!
Doamne, ce analize făceam la ore pe text pentru a găsi figuri de stil sau imagini artistice!
Nu realizam că e o personificare niciunul dintre elevi. Dumnealui nu ne dădea mură în gură. Punea zeci de întrebări ajutătoare până când găseam singuri răspunsul. Parcă îl aud: Codru poate vorbi!? Are gură!? Știe cuvinte!?
Ce minunat a fost când ne-a predat hiperbola și ne-a exemplificat-o cu versurile lui George Coșbuc din „Pașa Hassan”:
„Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.”
…
Ce lecție magistrală și de neuitat ar fi făcut, dragul meu fost profesor, de Ziua Lecturii! Deși, dacă mă gândesc mai bine, pentru el fiecare zi la catedră, era o zi a lecturii, o zi închinată meseriei de dascăl și limbii române…

Autor: Luminiţa Aldea