Abia împlinise patru ani şi mai avea doi fraţi mai mici când, într-o seară de iarnă friguroasă, în curte intră sanciul tras de boi, însoţit de câţiva oameni. Nu pricepea de ce nu mâna tata boii, aşa cum făcea întotdeauna, ci veniseră nişte străini. Îl doborâse un copac gros căruia omul se încumetase să-i curme rădăcina. Poate că nu-l rugase să-l ierte că îi lua zilele, aşa cum făceau de obicei huţulii care lucrau la pădure. Chiar în seara aceea, din spatele casei, se auziră ţipetele trâmbiţelor ce vesteau peste vale, către cătunul risipit pe obcină, că tata se petrecuse în altă lume. După trei zile şi nopţi de priveghi, nişte bărbaţi vânjoşi scoaseră sicriul din casă şi îl suiră pe sania străjuită la cele patru colţuri de brazi tineri şi mânară boii către vale, spre cimitirul de lângă biserică, unde tata rămase pentru veşnicie, îngropat în pământul bolovănos. Aşa deveni Hrihor nădejdea mamei, ocrotitorul frăţiorilor şi stâlpul casei. La cinci ani ştia să mulgă vitele şi să cureţe grajdul. La opt, trăgea deja cu coasa vara prin fâneaţă şi lega fânul în clăi. După alţi patru-cinci ani lucra la pădure pentru cei câţiva bănuţi de mare trebuinţă sărăciei din casă şi îi strunea pe ceilalţi doi fraţi mai mici, care îl ascultau fără să-i iasă din cuvânt. La şaptesprezece ani avea palmele bătătorite de muncă şi între sprâncene îi apăruseră două cute, a încruntare, din cauza grijilor care mereu îl frământau. Îl cunoştea deja toată suflarea cătunului de peste obcină pe Hrihor al lui Jecalo că aşa orfan îşi crescuse fraţii mai mici şi îşi ajutase mama să poată răzbi greutăţile văduviei.
Autor: Casian Balabasciuc
Jurnal de Bucovina 