Gânduri trase-n raze
Întunericul a avut mereu ceva…
straniu, abia simțit,
necunoscut și neexplorat.
Firește că noi încercăm
de fiecare dată
să aflăm ce este acolo;
mereu grăbiți, disperați, obsedați,
speriați.
Noaptea ne atrage pe toți,
dar de această piedică
nu am putut trece.
Dacă am putea?
Dacă am încerca
să lăsăm neliniștea să se evapore,
să ne topim în întuneric,
să respirăm împreună cu vântul rece
care urlă în noapte?
Am putea atunci simți
liniștea, răcoarea,
echilibrul și splendoarea tuturor lucrurilor
învelite în beznă?
Sau oare, dând de un felinar,
ar fi mintea noastră
străpunsă de lumină,
lăsându-ne pe noi
cu gândurile trase-n raze?
Poezia freamătului din pieptul meu
Inima mea este un orășel
în care trăiesc
sute și mii de oameni.
În fiecare zi simt
că viețile lor se amestecă,
se întrepătrund
și curg una în alta
prin vene și artere.
Inima mea este o țară
în care se nasc
cei mai lucizi nebuni,
cei mai geniali proști și
cei mai visători pesimiști.
Mereu se ceartă
între ei
pentru funcția de președinte.
Inima mea,
săraca,
este un imperiu
care mereu se grăbește.
El tot crește, crește, crește și,
după câteva minute,
arde
până nu mai rămâne decât
un orășel.
Jurnal de Bucovina 