Când pășești pe drumul ce șerpuiește printre dealurile Sucevei, în jurul localității Moara, simți că te apropii de un loc cu o vibrație aparte, ca o chemare către ceva ce nu poţi să explici. Sus, pe o colină, se află Mănăstirea Hagigadar. Numele ei, de origine armeană, înseamnă „Împlinirea dorințelor” și, de sute de ani, atrage în tăcerea zidurilor ei de piatră oameni de pretutindeni care vin să ceară minuni. Ceva se înfiripă acolo în inimile lor, ca o credință încăpățânată în imposibil. Poate că dorințele nu se împlinesc niciodată exact cum și-ar dori, dar oamenii pleacă de la Hagigadar cu ceva mai prețios: speranța.
Cei care vin aici pentru prima dată își fac cruce în liniște și își ridică privirea către micuța biserică de piatră. E mică, dar are un aer de cetate. Nu mai e mult și pelerinul închide ochii și își pune în minte dorința. O dorință mare, care să schimbe ceva din esența vieții sale – sănătate, dragoste, un copil, o casă sau poate doar liniște. Poate că e și un strop de disperare în rugăciunile lor, dar în fața Hagigadarului, acea disperare se topește sub umbrele liniștitoare ale icoanelor și tăcerea sfinților de pe pereți.
Tradiția locului spune că, pentru ca dorința să ți se împlinească, trebuie să urci dealul în genunchi, de la poalele lui până la ușa mănăstirii. E un drum abrupt, iar pietrișul mușcă din pielea celor care îndrăznesc să meargă astfel. Totuși, urcușul acesta este o formă de purificare, o călătorie personală prin care îți pui toată nădejdea într-un miracol. Fiecare pas în genunchi e o mică jertfă, un târg cu Dumnezeu. Urcând dealul, simți cum povara vieții, durerea ta, te lasă câte un pic, ca și cum drumul însuși îți oferă o alinare, chiar înainte să fi ajuns la ușă.
Ajuns sus, între crăpăturile zidurilor vechi și reci de piatră, poți zări mici hârtiuțe mototolite. Pe ele, oamenii și-au scris dorințele cu o speranță aproape copilărească, le-au încredințat zidurilor, crezând că piatra va reține fiecare cuvânt și îl va transmite cerului. Mănăstirea e o cutie poștală a divinului, iar acele bilețele, pline de scrisul tremurat al unor necunoscuți, sunt păstrătorii a mii de speranțe. Unii, mai înțelepți (sau mai practici), au ascuns în crăpături și câțiva bani. Pentru orice eventualitate. Poate că banul își face loc mai bine decât rugăciunea printre nori. Așa au învățat de la cei mai bătrâni: banul și focul au un rol special aici.
Când lumina zilei începe să cadă și cerul se colorează în lumina amurgului, poți zări cum unii pelerini, înainte de plecare, aprind focuri mici, în care aruncă bani. Bani mărunți, de obicei, dar puși acolo cu o convingere aparte. Focul devine astfel un altar al jertfei tăcute, iar banul – o ofrandă adusă spiritelor care veghează acest loc. Se spune că, așa cum focul mistuie bănuții, tot așa va mistui și greutățile vieții lor, lăsând loc dorințelor să prindă rădăcini.
În curtea mănăstirii, pereții ei nu sunt doar martori tăcuți la rugăciuni și suferințe. Când te apropii de zidurile reci, vei observa pe alocuri mici inscripții. Nu sunt versete biblice sau cuvinte complicate. Sunt nume și dorințe simple, zgâriate de mâini tremurânde. „Să mă fac bine”, „Să am un copil”, „Să ne ierte”, Să mă căsătoresc”, „Să reuşesc la examene”, etc. Literele sunt stângace, dar durerea și speranța celor care au lăsat urme în piatră sunt la fel de vii precum flacăra lumânărilor dinăuntru. Zidurile au devenit un jurnal colectiv al suferințelor și nădejdilor oamenilor, o cronică nescrisă a unui popor care încă mai crede că, undeva, cineva îi ascultă.
În interiorul bisericii, într-o liniște aproape nepământească, stă una dintre cele mai vechi icoane ale locului, despre care se spune că este făcătoare de minuni. Icoana Maicii Domnului te privește dintr-o lumină misterioasă, absorbind parcă toată suferința celor care au venit aici. Privirea ei e blândă și liniștitoare, iar unii spun că au simțit în fața ei ceva greu de descris în cuvinte – o căldură care le-a inundat inima, o ușurare subită, ca și cum toate problemele lor, fie și pentru un moment, s-au risipit.
Se spune că la această icoană au venit generații întregi de armeni, români, chiar și străini, căutând alinare. Oameni care au plecat de aici și au simțit că dorințele lor s-au împlinit, că ceva miraculos le-a schimbat cursul vieții. „Aici, rugăciunea are altă greutate”, mi-a spus o doamnă, așezată într-o strană, uitându-se spre icoana cu o venerație mută. „E ca și cum toate păcatele, toate greșelile tale se topesc aici.”
Și poate că asta este minunea Hagigadarului: nu atât împlinirea dorințelor, ci liniștea pe care o iei cu tine când pleci. Rugăciunea, ritualurile, sacrificiul – toate acestea sunt un fel de proces de vindecare sufletească. Căci Hagigadarul e mai mult decât o mănăstire pe un deal; este un altar al speranței, o poartă deschisă către ceea ce încă nu poate fi înțeles. Iar când pleci de aici, cu sufletul ușor, realizezi că minunea nu e neapărat că dorințele tale se vor împlini. Minunea adevărată este că ai învățat să crezi din nou în ele.
Autor: Dragoş Huţuleac
Jurnal de Bucovina 
Multumesc deosebit de mult !!!
ApreciazăApreciază