Ovidiu Huţuleac: Posca

Vântul se strecura printre coloanele masive ale fortului roman cu adieri plăcute, răcorind  aerul care începea să se încingă încă de la primele ore ale dimineții sub soarele stăpân pe un cer fără urmă de nor.

Tribunul Marcellus, un ofițer roman tânăr, dar deja împietrit de ani de războaie și răscoale în Iudeea, păși grăbit în curtea pretoriului. Era nerăbdător.  Avea ordine clare și timp puțin. În fața lui apăru Diodoros, cel ales de el ca tesserarius al contuburniei a doua după ce preluase conducerea. Observase că Diodoros, ocolit mulți ani de la orice avansare din cauza felului nepăsător  cu care se adresa superiorilor, se bucura de respectul legionarilor, și nu i-a părut rău nicicând de numirea făcută, chiar dacă discuțiile cu acesta îl exasperau uneori. Întotdeauna s-a simțit în siguranță în luptă alături de el, părea să aibă un simț special care să îi spună cum să acționeze. Probabil experiența, gândea tribunul. Răspunse la salutul neglijent parcă aruncat de subaltern și așteptă.

– Avem o rastignire azi…

Marcellus simți că începe să se irite, dar nu arătă nimic pe chip. Nu înțelegea de ce unele informații păreau să ajungă în același timp și la el, și la legionarii de rând. Replică cu o singură silabă:

– Și?…

– Pe Quintus îl doare umărul…

Tribunul privi cu neîncredere spre cerul senin. Aruncă o privire spre grupul de legionari de unde Quintus îi făcu un semn afirmativ. Rana dobândită de Quintus în pădurile germanice indica cu mare precizie schimbările de vreme.

– Va fi o furtună pe cinste, tribune.

– Și?…

– Dacă îl biciuim moare mai repede… nu trebuie să stăm de pază două-trei zile.

Marcellus blestemă în gând din nou modul ciudat în care subordonații păreau să cunoască dinainte ordinele pe care le avea.

În acel timp în curte fu adus condamnatul.

-Să se înceapă biciuirea, spuse scurt tribunul, aproape fără să privească spre omul dus în fața soldaților. Nu era prima dată când supraveghea o execuție, dar ceva în figura acelui prizonier – tăcut, privirea limpede, fără ură – îl făcu să clipească neliniștit.

– Să terminăm repede. Se apropie furtuna, rosti din nou, mai pentru sine.

Timpul se scurgea printre pașii grăbiți ai soldaților. Prizonierul își păstra tăcerea. Sângele se împletea cu praful sub bici, iar norii începeau să se rostogolesc peste colina Golgota. Soldații biciuiau cu putere, nu voiau să își petreacă ziua sub ploaie.

Porniră spre locul execuției. Condamnatul se clătina de slăbiciune pe drum, dar nu cerea milă, nu șovăia. Când ajunseră pe înălțimea hotărâtă pentru răstignire, unul dintre soldați, cu o urmă de milă ascunsă sub obrăznicia unei vieți de garnizoană, scoase din plosca de piele puțină posca – vin acru amestecat cu oțet și apă pe care toți legionarii o foloseau pentru revigorare – și i-o apropie prizonierului de buze.

Omul refuză. Lent, fără cuvânt, doar printr-o întoarcere de cap.

Un alt legionar, obosit și scârbit de cruzimea inutilă a crucilor, scuipă în praf și mormăi: „Dacă o bea… doar s-ar fi chinuit mai mult. Posca-i lungește suferința. L-ar fi păcălit crezând că-i ușurare.”

Tribunul nu zise nimic. Privea cerul. Era întunecat ca o manta romană. O liniște ciudată coborâse peste locul execuției, iar vântul aducea miros de praf ud. Norii groși înaintau apăsător dinspre vest, iar în depărtare se auzea deja primul tunet. Un zumzet neliniștit plutea în aer – nu doar din pricina vremii, ci și a evenimentului care urma.

În clipa când ciocanul izbi cuiele, trăsnetul  lovi ca o judecată.
Și în acel sunet adânc, pentru o clipă, chiar și Marcellus simți ceva greu, ca o sabie pe umeri. Un gând ciudat îi fulgeră prin minte – un gând apăsător, fără cuvinte, un coșmar fără formă, un întuneric fără speranță în care rămase atârnat asemeni rastignitului.

– A murit, se auzi  după un timp glasul lui Diodoros. Chiar foarte repede…Dacă evreii ar fi atât de hotărâți în viață cu a fost acesta în moarte, de mult am fi fost alungați din locurile acestea.

– S-ar putea ca tocmai să fi început înfrângerea noastră, murmură întunecat Marcellus… 

Dar apoi trase aer adânc, își îndreptă umerii și plecă în jos, sub norii care acum izbucniseră în potop.

Autor: Ovidiu Huţuleac

Fotografie de Jan Van Bizar pe Pexels.com

Un gând despre „Ovidiu Huţuleac: Posca

Răspunde-i lui Magda Magdi Anulează răspunsul