La vârsta mea pot să spun, fără să mint, că am trecut deja prin viață. Am văzut multe, am auzit și mai multe și din fiecare întâmplare am învățat câte ceva. Prima dată am stat în fața unei icoane în casa bunicii care a fost și prima ce mi-a vorbit despre credință. Mama mi-a arătat cum se țin laolaltă cele trei degete de la mâna dreaptă cu care își face omul cruce când merge la biserică. Să-mi fac cruce cât mai corect mă străduiam mereu de câte ori mă ducea bunica la slujbe pentru că eram privit de ochii sfinților pictați pe icoane. Îmi era rușine să greșesc. Acum îmi dau seama că odată cu anii rușinea aceea copilărească s-a estompat și devenind adult m-am obișnuit să greșesc foarte ușor. Cred că din cauză că nu mai treceam decât rar prin fața icoanelor. Când devii adult sunt alte griji, mai mari decât cea de a merge la bisercă. Se găsesc ușor destule motive mai mult su mai puțin serioase. În plus bruma de credință care a mai rămas din copilărie e puternic afectată de îndoieli sau de ispite proprii vieții moderne. Poate mai intri în biserică sporadic, când ai în față un examen, ca student, sau când participi la o excursie organizată de instituția la care lucrezi, cu scopul cunoașterii colegilor de muncă. Atunci ai ocazia să te închini la icoană, într-o biserică devenită monument istoric, dar o faci pe furiș, ca nu cumva să ofensezi partidul care te conduce sau directorul care e de alt rit decât al tău. Întâmplător afli că undeva într-o biserică o icoană a plâns și te mușcă iar șarpele îndoielii.
Dar nu peste mulți ani, când ai deja o vârstă considerabilă, vine implacabilul moment să îți moară părinții Parcă te cutremură trezirea la realitate înțelegând că va veni și momentul tău. Și atunci, cu ochii în lacrimi te întrebi câte icoane vei fi lăsat plângând în urma ta. Pentru că totuși, icoanele plâng.
Autor: Casian Balabasciuc
