Iadul din noi

De fiecare dată când întâlnesc pe stradă oameni îndrăgostiți, mă emoționez. Zâmbesc imediat ce trec de ei, ca nu cumva zâmbetul meu să-i stânjenească și întorc capul după dânșii ca să le surprind strângerea de mână, care la cei care se iubesc cu adevărat este însoțită tot timpul de o mângâiere sau un joc copilăresc al degetelor. E ușor de identificat îndrăgostiții după surâs, pentru că acesta este firesc și se vede că vine din inimă. La ceilalți, care doar se combină pentru a-și încărca CV-ul amoros ca să ajungă în cele din urmă la concluzia că toți bărbații sunt niște porci sau că toate femeie sunt c…., nu este vorba de un surâs. În cazurile respective întâlnim doar rânjete, care nu au nimic frumos în ele decât certitudinea că și-o vor trage bine de tot în timpul imediat apropiat. În rânjetele respective e ceva animalic, ca și cum ar fi niște hiene care se hrănesc cu cadavrul sufletesc al celuilalt. Pentru că efectiv asta se întâmplă când pui accent doar pe plăcerea momentului, te sinucizi sufletește și nimic nu te mai bucură, nimic nu te mai mulțumește. Devii acru și obsedat de bani și sex iar cele două obsesii ajung să fie niște lanțuri grele ce te țin strâns și nu-ți mai dau picătură de libertate. Te trezești peste noapte din stâpân pe tine, propriul rob. Și la un moment lupți ca să redevii cel care ai fost cândva demult: cel fericit, cu zâmbetul pe buze și în suflet, cel care privea o nouă zi ca pe o nouă bucurie, cel care nu cunoștea supărarea, cel care nu avea complexe, cel care nu cunoștea ura, cel care își știa locul în lume, cel care se înțelegea cu toată lumea, cel iubit de toată lumea. Numai că în lupta asta, lanțurile de care spuneam mai sus fac răni adânci în încercarea de a le rupe. Durerea e mare, tot mai mare, uneori de nesuportat și doar cei cu adevărat puternici pot continuă lupta până când înving durerea. Atunci lanțurile se rup, iar din sufletul acela, plin de cicatrici se naște un om frumos, care și-a învâțat lecția, care știe pe ce să pună accentul în viață, care știe ce să aprecieze, care știe ce să iubească, care știe de ce trebuie să se ferească ca să fie fericit. Partea tristă e că putea să aibă această mulțumire lăuntrică fără să trebuiască să mai treacă prin iad. Dar și mai trist este că mulți nu reușesc să mai iasă din iadul respectiv și-i vezi pe stradă, de obicei după 40 de ani, că nu mai au niciun reper moral, nicio speranță de mai bine, niște oameni fără suflet care otrăvesc tot ce ating, pentru a-și crea un mediu în care să simtă și ei că contează. E o imagine tristă, care lasă un gust amar tuturor celor sănătoși sufletește. Și nu știu cum să zic, dar văd tot mai puțini îndrăgostiți după care merită să întoci capul ca să vezi cât de frumos se țin de mână.   (de Dragoș Huțuleac)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s