Despre cărări și sfârșitul lumii

Când eram mic, din grădina bunicilor aveam o cărare care ducea la moș Costică și mătușă Teodora, altă cărare ducea la moș Vasile Loghin și mătușa Ana, una ducea la moș Jan și mătușa Marcica, iar alta la moș Ionel și mătușa Ileana. Dintre toate cărările pomenite, singura care mai există și astăzi este ultima. În rest, au dispărut atât cărările, cât și oamenii. Mai avem în schimb o cărare care pornește de la poartă, către tanti Viorica a lui nenea Petrucă. Aceasta va mai rezista câțiva ani, cu siguranță.

A dispărut cărarea care ne ducea prin țarnă Divale, peste deal,  la Răbâia. Nu cred să mai existe nici cea care trecea pe lângă cimitir și ne scotea în capătul satului, spre pădurea Reghiului, după cum am constat acum două veri că a dispărut și cărarea care trecea prin curtea școlii și ne scotea la asfalt, aproape de drumul care ne duce la Schitul de la Brădățel. Cam gata cărările. Mai sunt câteva, ținute în viața de persoane trecute de 65 de ani, care mai țin la aceste scurtături ce uneau pe timpuri familiile și oamenii. Deoarece cărarea nu este numai o potecă care scurtează distanța dintre două gospodării, sau două locuri. Ea însemnă mai mult de atât.

Cărarea are intimitatea ei. Cărarea înseamnă discreție și măsură. Pe ea mergi când nu vrei să te vadă toată lumea, când ai ceva de împărtășit numai cu omul care se află la capătul ei. Pe ea mergi numai la cei care știi că te primesc cu zâmbetul pe buze ori de câte ori le apari în cale, la cei care știi că te ajută indiferent de situație, la cei cei care poți găsi un sfat bun, o povață, la cei care nu se sfiesc a te primi în casă dacă e dezordine sau n-au măturat pe jos. Pe respectivii oameni îi simți ca niște frați, iar cărarea vă leagă unii de alții tot mai mult, cu cât o străbateți mai des. Oamenia este cea care bătătorește cărările repective, mai mult decât tălpile celor care o străbat. Iar cărările au început să dispară și odată cu ele, omenia din noi devine tot mai puțină.

Și legat de asta, poate nu trebuie să uităm întâmplarea cu călugărul Galaction Ilie de la Mânăstirea Sihăstria, care mergând cu oile la munte, s-a întâlnit cu un eremit sfânt pe care-l cunoștea și îl întrebă:

„Spune-mi, părinte, când va fi sfârșitul lumii?”

Și venerabilul eremit, suspinând din inima sa, spuse:

Părinte Galaction, știi când va fi sfârșitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Atunci când nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfârşitul lumii.”

(de Dragoș Huțuleac)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s