De câteva zile am intrat în luna a 6-a a anului. Suntem deja la jumătatea lui 2020 și ceva îmi spune că majoritatea planurilor noastre stabilite la început de an au rămas la stadiul de idee. Evident că putem da vina pe Covid, pe proasta guvernare, pe alinierea greșită a planetelor sau să credem că destinul sigur ne rezervă ceva mai bun și de asta nu ne lasă să ne punem în practică planurile, dar adevăru-i că pur și simplu am preferat să stăm degeaba. Am preferat să stăm și să visăm, fără să facen niciun pas pentru îndeplinirea viselor noastre, gândidu-ne cum ar fi dacă. Aceeași spaimă care a pus stăpânire pe noi ca în ceilalți ani, când aveam gânduri similare de reușită din punct de vedere profesional și profesional și am abandonat totul de frica insuccesului sau gâsndindu-ne la ce vor zice ceilalți dacă nu vom reuși ce ne-am propus, sau toate astea la un loc.
Știu, e extraordinar ce citești, parcă am pătruns în mintea și în sufletul tău și înțeleg pe deplin ce se întâmplă cu tine și chiar așa e. Dar asta se întâmplă pentru că în acest caz, eu sunt tu. Trăiesc exact aceleași frici, aceleași frustrări, aceleași scuze puerile. Totuși sunt cu un pas în fața ta, pentru că sunt conștient de asta și parcă odată cu conștientizarea acestor aspecte am prins un pic de curaj. Nu mult, să nu-ți faci iluzii, dar suficient cât să vorbesc despre nemulțumirile mele și uneori să-mi depășesc câte o frică. Dar nu din aia mare și absurdă ca „ce-o să zică alții dacă nu reușesc”, ci de asta mică și insignifiantă, ca această mărturisire despre ce mă macină.
Da, măi! de cateva zile e deja luna iunie și noi suntem mai departe sluguțe deși ne batem cu pumnul în piept că nimeni nu ne poate cere nimic, că suntem liberi și de capul nostru, că suntem cei mai cei și cei mai zei. Asta până la primul apel telefonic de la cine trebuie și gata cu democrația, visele, iluziile și tot ce ține de frumoasa viață de om liber. Punem capul între urechi, executăm ordinul și continuăm așa, majoritatea celor dintre noi până la sfârșitul vieții, învățându-ne copiii să procedeze la fel, uitând de nemulțumirea continuă existentă în sufletul nostru, sau ignorând-o amăgindu-ne cu diverse cumpăraturi. Că asta fac cumpărăturile, alină sufletul de slugă dându-ți impresia că în sfârșit controlezi ceva, că în sfârșit ai parte de o răsplată a efortului tău, de o recunoaștere a muncii tale. E doar o iluzie care ne face realitatea mai suportabilă. În privința asta americanii sunt cu 100 de ani înaintea noastră, pentru că-și învață copiii să aibă curajul să încerce să fie independenți, să aibă propriile afaceri și că e mai rușinos să depinzi de alții decât să ratezi în mod repetat încercând. De asta SUA se va ridica de fiecare dată de jos, indiferent cât va fi lovită, iar României i se va scuipa semințe în cap în continuare, până când fiecare român în parte va înțelege că nu putem fi cu adevărat demni și liberi decât prin noi însine.
Jurnal de Bucovina 