„Bătrânețea e pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele omului! Ce iad? Iad mai greu ca boala la bătrânețe nu există. Sufletul mai ușor se descurcă cu toate. Că el n-are reumatism, n-are cancer, n-are fel de fel de boli. El poate fi numai singur. Asta e cea mai grea suferință a lui. Să rămână singur și să fie uitat după ce murim. Să nu-l pomenească nimeni, ca și cum nici n-ar fi trecut pe pământ. Asta e e iadul de dincolo. Iadul de aici este bătrânețea cu bolile ei, va spun eu.”
Așa zicea mătușa Mădălina cu nu multe săptămâni înainte să plece de pe ulița ei. Că era tare bătrână! Îmi părea cea mai în vârstă femeie din sat, dar se poate să mă fi înșelat. Nu aveam mai mult de șase ani când într-o dimineață am auzit la masă că mătușa Mădălina s-a mutat în alt sat, la fata ei. Niciodată nu s-a mai întors, deși a mai trăit multă vreme după. Doar casa ei a așteptat-o fidelă, cu două lacăte pe ușă, până când s-a prăbușit. Nu știm dacă s-a prăbușit de dor, sau de vechime, sau de amândouă. Dar într-un final și ea a cedat. Că așa-i când nu se mai interesează nimeni de tine. Cedezi și te prăbușești. Nu contează dacă ești casă sau om.
Rămân doar amintirile. Și pentru că azi mi-am amintit de mătușa Mădălina, imi dau seama că sufletul ei nu este singur. Așa că existe șanse mari să nu fi cunoscut iadul. Iar acum stau și mă întreb: oare ea cum își amintește de mine? Cu drag? Sau ca „dracu’ cela de nepot a lu’ Teofil care mi-a legat poarta cu sârmă ghimpată?!?”
(de Dragoș Huțuleac)
Jurnal de Bucovina 