Sufletul nu poate fi umplut cu lucruri, ci numai cu sentimente.

Cei mai prețioși oameni sunt cei care aduc liniște în viața noastră. Ei trebuie iubiți, apreciați, prețuiți. De asemenea, cea mai importantă misiune a noastră este ca la rândul nostru să aducem liniștea în viața celor pe care îi iubim. Dacă nu facem asta, dragostea noastră este în zadar și deși poate fi sinceră, e percepută de celălalt mai degrabă ca o greutate a sufletului nu ca o bucurie a lui.

Constat că liniștea a cam dispărut din viețile noastre, care s-au transformat într-o sursă de nemulțumire, de frustrare, de continuă agitație. Iar această transformare se datorează și felului în care au evoluat relațiile. Pentru că în loc să ne doară capul doar de casa noastră, ne interesează mai mult casa altora și facem comparații. Pentru că nu mai avem țeluri comune, sau dacă avem un țel comun, în loc să discutăm cum să-l atingem împreună, ne apucăm fiecare să muncim la el separat unul de altul și avem impresia că celălalt nu face nimic. Pentru că avem impresia că atunci când avem o supărare este corect să nu-l împovărăm pe celalalt cu necazurile noastre, după cum tot corect ni se pare să nu-i zicem nimic despre bucuriile noastre. Parcă am fi străini, nu iubiți! Pentru că am ajuns să căutăm tot mai mult timp pentru a-l petrece singuri sau cu alții. Pentru că percepem timpul petrecum împreună ca pe un sacrificiu. Pentru că tot sacrificiu a ajuns să însemne pentru noi ajutorul oferit celuilalt. Pentru că nu ne mai luăm în brațe atunci când avem nevoie. Pentru că nu mai facem dragostea, facem doar sex fiecare fiind pentru celălalt un simplu obiect al plăcerii. În pat nu mai suntem ființe cu sentimente și energie, suntem mașini echivalente cu vibratoarele sau vaginurile artificiale.  Pentru că îl percepem pe celălalt ca pe-o proprietate. Pentru că nu ne creștem copilul împreună, ci fiecare după capul lui. Pentru că nu mai gătim împreună, nu mai muncim împreună, nu mai ieșim împreună, nu mai râdem împreună, nu mai facem nimic împreună și cică suntem un cuplu. O amăgire!

 Ne uităm cu invidiile la relațiile celor mai în vârsta ca noi, la felul în care comunică, felul în care se înțeleg, felul în care trec peste greutățile vieții, dar nu vedem că ei au făcut aproape totul ÎMPREUNĂ. Că și-au asumat faptul că sunt un cuplu, cu tot ce implică acest lucru. Pentru că în căsnicie nu poate fi vorba despre individualism oricât ar încerca modernitatea să ne învețe contrariul. Transformarea noastră în niște egoiști răsfățați care nu mai țin cont de celălalt pentru nimic nu ne-a făcut mai fericiți. Ne-a făcut mai răi, mai lipsiți de sentimente, de empatie, de responsabilitate, mai lipsiți de curaj, mai proști și mai frustrați, dar nu ne-a făcut mai fericiți. Și deși avem mult mai multe din punct de vedere material decât orice altă generație de până acum, suntem tot mai singuriși tot mai triști acest lucru dovedind o dată în plus că sufletul nu poate fi umplut cu lucruri, ci numai cu sentimente. Or bogat în sentimente devii împreună cu cineva, prin experiențele comune care vă leagă, nu de unul singur într-un glob de sticlă atât de fragil încât se crapă la cea mai neînsemnată presiune care vine asupra ta.

text: Dragoș Huțuleac

foto: Andreea Huțuleac

Cărarea singuratății -foto: Andreea Huțuleac

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s