Ionică și Aspazița

Ionică a obosit. Privirea îi alunecă de-a lungul cărăruşii până la căpiţa din deal. Era o căpiţă sănătoasă de trifoi aflat la prima semănătură. O făcuse alaltăieri de dimineaţă cu Nicolae, cumnată-său. Mâine trebuie să o bage în şură. Azi n-a mai apucat. În stânga cărării, sub salcie, bobocii Aspaziţei se umpleau de umbră şi de răcoare. Graşi, frumoşi şi curaţi, păreau nişte regi în miniatură. Uitându-se la boboci, uitându-se la căpiţă, simţi că-l apucă tremurul. Îşi luă cămaşa pe el şi, cu paşi mari şi siguri, se îndreptă spre locul de tăifăsuială a viitoarelor producătoare de puf pentru perne. Oprindu-se în dreptul lor le zise: „Mă, mie mi-e poftă de Aspaziţa! Vouă nu?”, apoi puse mâna pe coama gardului şi, c-un uşor avânt, trecu peste.

Aspaziţa a împlinit şaisprezece ani exact în ziua nunţii. La şaisprezece ani, trei luni şi fix patru zile, soţul Aspaziţei pleca în Italia. Înainte de a pleca, s-a dus la târg şi i-a cumpărat un tablou c-un sfânt de care nu a mai auzit nimeni. „Când ţ-a fi dor de mine să te uiţi la el pân’ ţ-a trece!”, îi zise bărbată-su’, după care o pupă sănătos pe frunte iar cu mâna dreaptă o pişcă de partea mai cărnoasă a trupului, ca să nu-l uite. Faptă de care Aspaziţa s-a ruşinat foarte.

Curios lucru, dar dorul de el nu a încercat-o  prea tare. Se lua cu treaba, mă-sa era aproape, îşi puse şi DIGI. Nu-i era greu. La început se speriase. Credea că-i de datoria ei să-i ducă dorul. Dar nimic. Îi era mai degrabă ciudă pe dânsul. Că parcă ce-i făcuse? Mai mult o stârnise.

Dorul a venit la dânsa, abia pe la începutul iernii, c-o căruţă de lemne. Ei se cunoşteau de la şcoală. Au fost colegi. Ea, după clasa a VIII-a, a rămas acasă. El a mers mai departe la liceu, la oraş. Venea acasă în fiecare vacanţă şi aproape în fiecare sfârşit de săptămână. Se ştia frumos. De aceea călca mândru şi elegant, chiar dacă avea în picioare nişte ciubote de gumă pe care le lua de la frat’su Ilie, din capu’ satului. Altfel nu putea ajunge acasă.

În sâmbăta aceea, el venise în locul lui taică-său. Cu cel bătrân vorbise ea de nişte lemne. I-a ajutat să le descarce. L-a chemat în casă să-i plătească, să se încălzească, să bea un pahar de ţuică. Nici nu ştie când a…. Ştie numai când îi dădea sânii la muşcat, să-l aţâţe.

Acum stă în braţe la Ionică. E muşchiulos şi negru ca un ţigan proaspăt. Are în lăuntrul lui ceva de sălbăticiune. Până şi transpiraţia lui miroase a ciută frecată cu lemnul Domnului. E băiat bun Ionică. Amu’ o săptămână, când l-a muşcat de ureche, avea gust de strugure pârguit.

de Dragoș Huțuleac

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s