Trăim într-o lume în care cele mai sincere discuții, le purtam cu gura închisă.

Într-o relație, poate fi vorba de iubire abia atunci când realizezi că ești responsabil pentru fericirea celui de lângă tine. Atunci când orice acțiune o faci gandindu-te să nu-i faci rău celuilalt, abia atunci îl poți privi în ochi și să-i spui: te iubesc, mă! De fapt, nici nu mai este nevoie să spui cuvintele astea pentru că partenerul vă simți iubirea ta, din faptele tale și aceasta vă fi cea mai sincera declarație de dragoste pe care i-o poți face.

De fapt, societatea și media, au făcut că expresia „te iubesc!” (însoțită în general de apelativele: pisic mic, pui scump, îngeraș cu clăbuci de săpun la urechiusi -asta am pus-o de la mine pt efectul stilistic-) să fie mai degrabă sinonima cu „hai să ți-o trag de să-ți fâlfăie urechile!” („fâlfăie urechile” e tot pt. efectul stilistic, că nu fâlfăie nimica acolo ). „Te iubesc-ul” zilelor noastre e un fel de „Sesam deschide-te” care desface că prin minune picioarele domnișoarelor și conturile domnilor.

Trăim într-o lume în care cele mai sincere discuții, le purtam cu gura închisă. Am învățat să mințim înainte de a învăța să mergem și cam asta facem toată viață. Ne mințim pe noi, îi mințim pe alții și de cele mai multe ori o facem fără răutate.O facem  din obișnuință, ca să ne protejăm pe noi sau pe ceilalți. Minciunile spuse ne fac fac existența mai acceptabilă și ascund nemulțumirile legate de viața pe care o trăim. E drept că nu sunt o soluție pe termen lung. Dar poți trăi mințind câțiva zeci de ani. De fapt poți trăi mințind cât timp ții minte toate minciunile spuse. Cum le uiți șirul, cum te ajung din urmă cu manifestări deloc plăcute.

 Sinceritatea sperie pentru că presupune și asumare. Asumarea nu este chiar ușoară. Nu este la îndemâna oricui pentru că ne lipsește educația în acest sens. Rădăcina acestui rău cred că se află în copilăria noastră, atunci când am făcut prima greșeală mai mare și în loc ca părinții să reacționeze firesc, înțelegând lipsa de intenție a acțiunii respective au urlat la noi, sau chiar ne-au dat vreo două „ca să nu mai facem”. Atunci în mintea noastră a apărut idee că „mai bine spuneam ca n-am fost eu” sau „că n-am făcut eu” și după asta, tot așa procedăm.

Reacțiile pe care le avem față de copii noștri fac diferența între un viitor om asumat, cu picioarele pe pământ, curajos si unul care se va ascunde tot timpul după minciuni care să-l scape de cupalbilitate. Trebuie să avem capacitatea de a discerne între o șotie făcută din greșeală și o obrăznicie făcută intenționat și să reacționăm proporțional de fiecare dată. Și în acest sens poate ar fi mai potrivit ca întâi să vedem și să măsurăm răutatea din noi și după aceia să ne judecăm copii. Poate așa descoperim care este adevăratul vinovat….

de Dragos Hutuleac

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s