Lucian Mandruta: „Bunicii mei dormeau la pranz.”

„Bunicii mei dormeau la pranz.

Mai intai era ritualul mesei de pranz de vara – trei sferturi culeasa din gradina ingrijita de bunicul: rosii, castraveti si ceapa. Branza nu se facea in casa, dar se cumpara de la o vecina, la care mergeam cu bunica de dimineata.

Era la vreo 20 de case de noi, deci destul de mult de mers. Imi aduc aminte ca inchideam ochii ingrozit cand furnizoarea noastra de branza se stergea pe mana de sort si-o baga in putineiul cu branza, de unde scotea o bucata mare cat palma ei, brazata de riduri in care se mai ghicea cate-un firicel de pamant. Fireste, ca oricarui baiat trecut prin carti de biologie, nu mi se parea deloc igienic, asa ca incercam sa uit pana acasa.

Dar sa ma intorc la masa noastra – branza cu rosii, paine de țest de la fina Marioara si la final, scoasa de mine personal din beci (o sarcina de onoare in familie), o lubeniță rece si rosie si zemoasa…Dupa care bunicii se culcau. In camera de jos, cam pe la 2 dupa-amiaza, cand era caldura mai mare si nici cofofenele nu se mai auzeau ciondanindu-se in copaci.

Pentru mine, atunci se lasa peste casa magia de a fi singur. Copil singur, intr-o casa care imi parea uriasa, inconjurata de pomi din care era destul sa intinzi mana si aveai dulciuri pentru o dupa-amiaza intreaga…

Linistea aceea cand bunicii dormeau era ca o plapuma groasa, iarna. Casa se invelea cu ea si totul se auzea ca prin pasla. Si cainele care mai latra la cate-o caruta, si vantul verii tarzii care scutura primele frunze, si scartaitul usilor pe care incercam sa-l fac cat mai usor, in vreme ce-mi inspectam domeniul regal pe care ramasesem singur stapan.

Acolo mi-am construit standardul de fericire, la 9-10 ani, citind in umbra stejarului din spate, cu cate-un mar verde in mana, tresarind din cand in cand la zgomotul bataii in lemn al vreunei ciocanitori.Acolo, va spuneam, am inceput sa-mi pot masura fericirea lumeasca.

Singur, in casa bunicilor, in timp ce ei dormeau, ramane si pana in ziua de azi, 100%.Am mai atins 70, 80%. Cateodata 90+.

Am fost bucuros, emotionat, vesel si exuberant.Dar fericirea dintr-o dupa amiaza de vara, linistea aceea nesfarsita intinsa in timp si spatiu, sentimentul ca totul va fi bine in toata viata mea din momentul acela inainte… asta nu s-a mai intamplat niciodata de atunci.

Si dupa aceea se facea cinci si bunica se trezea sa ne faca cafeluta, servita balcanic in cesti mici de portelan, din care copilul avea voie cate-un degetar si el, cu biscuiti spritati… Dar nu inainte sa luam o dulceata de trandafiri cu apa rece, la masa de afara.Si-acum ii simt gustul.

Am acum aproape varsta bunicilor. Dar nu pot dormi la pranz niciodata, desi de multe ori imi doresc. Trecuti prin suferinte mai mari ca ale mele in viata lor (bunicul a facut si puscarie politica), batranii mei gaseau in ei linistea si impacarea de a dormi la jumatatea zilei.In locul lor, generatia mea a pus amintirea somnului lor. Intre timp, definitiv…”

Autor: Lucian Mândruță

Un gând

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s