Casian Balabasciuc: „În firea ţăranului rânduielile vieţii sunt clare, simple şi stabile.”

Nu degeaba afirmă o altă zicală înţeleaptă că „de când s-au lărgit uliţele, s-au pierdut credinţele”! O sentinţă care sună a dojană şi regret totodată, pe care vor fi pronunţat-o bătrânii uimiţi de calea tot mai întortocheată pe care au ales-o de fiecare dată generaţiile tinere către propăşire.

În firea ţăranului rânduielile vieţii sunt clare, simple şi stabile. Veacuri de-a rândul în lumea satului nu s-au schimbat regulile convieţuirii, ci s-au transmis de la o generaţie la alta, cu grijă şi stăruinţă, ca nişte relicve sfinte, ca „ să se cunoască unde-i târg şi unde-i sat” după cum rosteşte o altă veche zicală. Pentru că, spune în continuare înţelepciunea săteanului, „ Câţi săteni în sat, tot atâtea şi bordeiele”.

Cu alte cuvinte, fiecare îşi are rânduiala sa proprie, întemeiată pe un soclu de valori comune, derivat dintr-un sistem universal, ceea ce asigură stabilitatea şi trăinicia societăţii din care face parte. Mândria propriului eu este acceptată în conştiinţă prin smerenia recunoaşterii regulilor de convieţuire între oameni egali în faţa veşniciei. Firea subiectivă a omului este bine cunoscută săteanului după cum bine spune în zicala „ Cu mâna în cap şi cu ochii în sat”, tendinţa fiind de a exagera propriile merite şi a cârti la faptele altora. Dar, mai spune experienţa de viaţă a ţăranului, „Dacă tac şi le dau pace, şapte sate n-au ce-mi face!”. O adevărată filozofie se revarsă uneori sobră şi vindicativă, alteori cu umor şi ironie din înţelepciunea populară păstrată la loc sigur în proverbele şi zicătorile din bătrâni.

La sat moralitatea încă mai este demnă de respect, pe de o parte datorită rolului pe care îl are familia în educaţia tinerilor, pe de altă parte de frica de a nu ajunge în gura satului şi a se face de râs în comunitate. Pentru că, spune vorba populară, „ ferească Dumnezeu pe om de gura satului” un fel de instituţie coercitivă prin efectele sale în sânul comunităţii rurale. Cei de la oraş ar numi-o, mai elevat, „opinie publică”, deşi curat şi româneşte sintagma „gura satului” este poate cea mai potrivită şi mai autentică.

În gura satului colţii nu se tocesc niciodată şi când prind ceva de sfâşiat o fac cu mult spor, cu exemplară dăruire şi cu cea mai mare preocupare. „Toate se fac şi se desfac prin gura satului”, ne explică înţelepciunea din bătrâni. Apoi, cel care a intrat odată în gura satului, greu iese de acolo, suficient de scărmănat ca să-şi permită să mai greşească vreodată şi destul de stigmatizat ca să regrete mult timp greşeala pe care a săvârşit-o.

De obicei gura satului are un rol educativ, sancţionează şi atenţionează membrii comunităţii rurale, obligându-i să nu dea uitării regulile de bună purtare şi să păstreze cu multă atenţie datinile bătrâneşti considerate ca învăţături sfinte. Dar se întâmplă nu odată ca în avântul de a înfiera încălcările bunelor rânduieli, să exagereze făcând din ţânţar armăsar, mândria judecătorului fiind întotdeauna mai mare decât smerenia păcătosului. Astfel încât înţelept este ca fiecare să se ferească să intre în gura satului, deşi, zice înţelepciunea poporului, din cauza firii sale păcătoase, „tot omul e dator să ţină odată satul de vorbă”. Până la urmă nu trebuie puse toate la inimă, fiindcă, în definitiv, „ vorbeşte satul, nu vorbeşte capul”.

Prin libertatea mare de mişcare între sat şi oraş din perioada actuală şi prin pătrunderea mentalităţii urbane în mediul sătesc, gura satului este din ce în ce mai puţin luată în seamă, iar efectele sale sunt tot mai slabe. Globalizarea îşi spune cuvântul şi la acest nivel, păgubită fiind în primul rând comunitatea rurală care tinde să-şi piardă din valorile morale moştenite din trecut. Satul pare să devină acel „ sat al lui Cremene, fără câini şi fără jitari” despre care vorbeau cu surprinzătoare clarviziune bătrânii în proverbele lor. Satul care îşi pierde datinile şi obiceiurile se înstrăinează, se îndepărtează de la firea neamului, se sălbăticeşte

Autor: Casian Balabasciuc