Bă, mie mi-e dor de treburile astea…vouă nu?

Bă, mie mi-e dor să stau pe marginea șanțului, la sat, să povestesc până dimineața cu amicii. Să facem un foc mic unde să prăjim slănină și poate niște cârnaț, pe bețe proaspăt rupte din răchita lui Moș Fănică, despre care încă n-am scris niciodată și rău am făcut. Că și el avea niște povești din al doilea Război Mondial de-ți îngheța sângele în vene când le auzeai. Și avea talent de povestitor. De fapt, când povestea, cred că erau singurele momente când nu era nervos. În rest numai cruci, biserici, blesteme și „proasta ceia de vacă” erau la gura lui.

Mai îmi este dor să ne jucăm ascunsa până la miezul nopții. Joacă care era un grozav prilej pentru cei trecuți de 11-12 ani de a se ascunde pe perechi ca să se pupe, sau chiar să facă chestii mai îndrăznețe, despre care știau numai ei și care și-acum le bucură amintirile.

Mi-e dor să plimb câinii pe dealurile Răbâiei. Așa, de dorul lelii. Ca să vadă și ei alte locuri, că poate se săturaseră de curte sau de satul nostru. Să guste și ei din libertate și noi să ne bucurăm de bucuria lor. Că eram în stare de asta când eram mici. Acum nici bucuria celor apropiați nu ne mai bucură. Realizez acum că „apropiați” trebuia să fie pus în ghilimele, ca nu se poate să nutrești sentimente de apropiere adevărate fața de cineva fără să te bucuri de bucuriile sale.

Mai îmi este dor să mănânc ce este. Fără să fac nazuri. Dacă era bors de barabule și brânză cu smântână, aia mâncam, fără să strâmb din nas. La fel nu strâmbam din nas dacă erau numai barabule coapte-n rolă cu brânză de oi, bors de fasole sau fasole prăjită, scrob cu jumeri, cartofi prăjiti cu usturoi sau alte mâncăruri simple, gustoase și sănătoase. Carne mâncam de cel mult două ori pe săptămână iar salam numai când mergea bunica la piață, la Humor, cu produse de vânzare.

N-aveam frigider și absolut toată mâncarea trebuia să fie proapătă. Nu țin minte să fi avut vreodată probleme cu stomacul, nici să mă fi îngrășat peste măsură, sau să duc lipsă de energie. Ciocolată sau bomboane, răruț ajungeau prin meniu. De aia și apreciam grozav dacă primeam așa ceva. La fel și jucăriile. Rar aveam parte de una nouă. Drept pentru care majoritatea au rezitat până după facultate și ar mai fi fost și acuma în traista din spatele cerdacului dacă nu ardeau.

Mai îmi este dor să simt fluturi prin stomac când îmi zâmbește o domnișoară drăguță. Să mă fâsticesc dacă vorbește cu mine, să fac tâmpenii ca să demonstrez cât îs eu de „grozav”. Să mă fac de rușine și să fierb tot până când dau ochii din nou cu ea și iarăși îmi zâmbește arătându-mi că n-a contat pentru ea cât de bou am fost. Bă, mie mi-e dor de treburile astea…vouă nu?

de Dragos Hutuleac

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s