Lăcomia demnitarului de stat și nepăsarea omului de rând fac front comun, când e vorba de a neglija sau batjocori natura

Descind din sudul Basarabiei și păstrez în memorie diferite imagini cutremurătoare legate de dispariția apei din fântâni și din albia Cogâlnicului, râu care șerpuia spectaculos prin șesul de la poalele Abacliei, satul meu natal, ținând calea destul de îndrăzneț prin împărăția păpurișurilor și a zonelor umede, spre lacul Sasâc și Marea Neagră. Cele mai terifiante priveliști, câteva, le-am adu-nat pe timp de secetă, în anii de copilărie și adolescență, când vedeam cu ochii mei, cum de la o zi la alta, se usucă și dispare Cogâlnicul, râul care strângea între malurile sale lutoase cete numeroase de copii din diferite mahalale. Uneori cârdurile de gâște și rațe nu păreau atât de numeroase ca cele de copii, care veneau cu droaia la scăldat.

Cam din a doua jumătate a lunii iunie și până la „Pintilie Călătorul” de la începutul lui august, soarele Bugeacului ardea nemilos și uneori pârjolea cumplit semănăturile, lanurile și toloaca des-tinată stolurilor de păsări și pășunatului. Din când în când, arșița și seceta se lăsau ca un blestem peste moșia satului. Oamenii priveau disperați la cer, își făceau cruce și se rugau să vină ploaia. Mai întâi secau izvoarele, care în zilele bune umpleau ulucele din piatră, unde veneau animalele să se adape, apoi începea să se retragă apa din fântâni, până scoteam nisip și prundiș în căldare, un amestec tulbure greu de băut. După ce lunca, atât de frumoasă și verde în primăvară, își schimba culoarea în galben-cenușiu și pornea să fumege în valuri de căldură, știam că se apropie rândul Cogâlnicului.

Agonia râului dura mai multe zile, până apa se aduna în locurile cele mai adâncite și înceta să curgă mai departe. Albia se usca definitiv pe anumite segmente, se fragmenta de la sine și forma o întindere mare de pământ crăpat de secetă. Sub losto-panele scorojite, când le dezlipeam cu greu și le răsturnam, în nomolul vâscos găseam pești morți și țipari încă vii. Ei nu dădeau niciun semn de viață, dar când îi puneam în căldărușa cu apă, cam peste un sfert de oră, reînviau. Țiparii mi-au arătat cât de puternică poate fi viața, deschizându-mi o cărăruie în lumea de taine și miracole ale naturii. În vara lui ’64 sau ’65, pârjolul se dezlănțuise în Valea Cogâlnicului și peste moșia Abacliei. Lunca, de obicei verde până în toamnă, mânecile vechi ale râului prefăcu-te de-a lungul timpului în colonii compacte de vegetație, de stufării și păpuriș, minunea de toloacă, unde ne jucam -, toate se acopereau cu o pojghiță negru-gălbui-ruginie până peisajul lua în iulie înfățișarea pământurilor incendiate sau carbonizate.

Când au secat bulboanele cele mai adânci de lângă Ion Pruteanu, Grigore Căpățină și Ion Răileanu, ne-am retras în zăvoaiele cu sălcii uriașe afla-te în apropiere de grădinile lui Nichita Curcă și Andrei Zaporojanu, unde ultimele ochiuri de apă ale Cogâlnicului vechi se închideau spre spaima noastră. Dispărea cea mai mare bucurie a verii – scăldatul. Eram mulți, un cârd de 15-20 de copii, când am început să suspinăm, apoi să plângem împreună, de necaz, după ultimul smârc de apă. Părea un recviem al micuților abaclieni după cel mai frumos râu din viața lor. Credeam că Cogâlnicul a murit pentru totdeauna. Lacrimile se evaporau și lăsau urme de săruri pe obrajii copiilor îndurerați de dispariția apelor, soarele ardea nepăsător, Abaclia își ducea zilele pe o vatră încinsă, majoritatea fântânilor secaseră, iar în sat intrase spaima că o să pierim de sete.

Lumea speriată de prăpădul secetei spunea că vine Armaghedonul, iar noi neînțelegând sensul cuvântului, credeam că e vorba de un șef mare de tot, de la Moscova. Apa devenise mai căutată ca pâinea și mâncarea. Dimineața, la o departe de trei km de casă, stăteam în rând pentru o căldare de apă de băut la fântâna lui Toadre, de lângă pod, a căror izvoare țârâiau câte o cană-două. În acele zile de năduf și fierbințeală nebună, când toropeala copiilor, moleșeala animalelor și disperarea maturilor cuprinsese întreaga comunitate de peste cinci mii de oameni, am auzit pentru prima dată mai multe voci, care cereau să fie împădurite malurile Cogâlnicului…

De la acea vară de foc s-a scurs peste jumătate de secol, dar valea Cogâlnicului, ca și văile a peste trei mii de râuri mici din Moldova, încă nu au fost împădurite și nici pe malurile apelor nu s-au ridicat perdele forestiere de protecție. Și nimic nu se va face atâta timp cât autoritățile și comunitățile locale își vor bate joc de natură, iar păduchii și bandiții marca Șor și Dodon vor fi votați să facă legea și să stea în capul mesei.

Trag clopotele de foarte mulți ani, am expediat zeci de „Scrisori deschise” tuturor conducerilor pe care le-a avut Republica Moldova din 1985 încoace; le-am propus guvernanților de nenumărate ori să susțină Programe naționale de reabilitare a rețelei hidrografice interne, a râurilor mici, a regenerării ecosiste-melor riverane ale Nistrului și Prutului. Investițiile în refacerea zonelor umede ca rezervoare uriașe de apă acumulată în urma inundațiilor și precipitațiilor a bundente, redresarea rețelei hidrografice naționale și regenerarea resurselor acvatice ar asigura nu numai reîntoarcerea echilibrului ecologic, ci și cantitatea de apă necesară pentru irigarea și modernizarea agriculturii.

Regret, dar de amar de vreme strig în pustiu, fiindcă lăcomia demnitarului de stat și nepăsarea omului de rând fac front comun, când e vorba de a neglija sau batjocori natura. Însă schimbările climatice tot mai pustiitoare, arșițele nebune tot mai prezente, secetele devastatoare tot mai frecvente, inundațiile catastrofale tot mai dese, Nistrul tot cu mai puțină apă – ne pot fi de învățătură, pot mobiliza societatea și autoritățile să facă față fenomenelor extreme? Veștile triste din ultimul timp că dispar izvoarele, că se usucă fântânile, că Nistrul și Prutul abia mai respiră, au răscolit în mine imaginile terifiante dintr-o vară îndepărtată, când arșița și seceta transformau natura vie în cenușă, scrum și moarte.

Droaia de copii, care stăteam și lăcrimam pe malul Cogâlnicului că sub ochii noștri se usucă și moare râul, îmi amintește de cuvântul necunoscut „Armaghedon”. Acum știu ce înseamnă – Armaghedon tradus pre limba noastră ar fi Moldova înstrăinată de la izvoarele ei materne, Moldova fără Nistru, Moldova fără apă. În apropiere se aud, se simt și se văd pri-mele semne apocaliptice ale schimbărilor climatice. Vin timpuri grele, pe care nimeni nu le poate prognoza. S-ar putea ca o cană de apă să coste o viață de om. Deschide ochii și privește în jur. Ai grijă de izvoare, de Nistru și Prut, de râurile mici, de picătura de rouă. Toate sunt ale tale. Dacă le pierzi, ești pierdut și tu.

Autor: Alecu Reniță

Sursa: art-emis.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s