Marius Oprea: Mărţişorul are şi el o istorie a lui. E un obicei specific balcanic, nemaîntîlnit în restul spaţiului european, ori în restul lumii.

Poate cumva mai firesc, acum trei sute de ani în Ţările Române anul nou încă începea, ca la vechii romani, la 1 martie şi nu pe 1 ianuarie, ca în prezent. Primăvara calendaristică era aceea care marca, din prima ei zi, intrarea într-un nou an. De asemenea, ziua nu începea imediat după miezul nopţii, ci odată cu răsăritul soarelui – la ora şase. Asfel încît ”slujbaşii Divanului” şi ai ”obşteştilor trebi” ale ţării, ”bugetarii” de atunci (cu mult, mult mai puţini decît azi) îşi începeau activitatea la ”patru ceasuri din zi”, adică pe la 10.

În această lume patriarhală, netulburată, decît de molime şi de războaie (mai mult ale altora, decît ale noastre), desfăşurate pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti, şi mai puţin chiar şi de schimbările de domnii, care erau mai dese decît seceta ori cometele care apăreau cîteodată pe cer, apariţiile lor fiind consemnate pe marginea vechilor cărţi bisericeşti, existau obiceiuri imuabile, despre ale căror începuturi nu se ştiau nici pe atunci decît poveşti.


Mărţişorul n-a făcut excepţie. Obiceiul era în acele timpuri de a împleti, cu şnururi colorate, în părul fetelor, cîte un bănuţ, chiar de aur, la cei mai avuţi. Dar nu conta valoarea, ci bănuţul sclipind în păr, întîmpinînd prima zi de primăvară şi chemînd belşugul fertilităţii pămîntului-mamă către simbolul ei, tînăra femeie. Şnurul, alb şi roşu, avea şi el povestea lui, legată de jertfa unui tînăr în luptă cu un balaur, care închisese zeiţa-soare într-un palat de gheaţă. A eliberat steaua cea mare a soarelui şi căldura lui dătătoare de viaţă cu preţul sîngelui său, picurat pe zăpadă. Iar în acel loc alb şi roşu a răsărit un ghiocel. Povestea aceasta e o îmbinare a credinţei păgîne în zeul Marte, cu carcaterul său dual – el fiind la romani un zeu al războiului, dar şi al fertilităţii. Sînt reprezentate ambele în acest şnur, care însoţeşte din timpuri neştiute mărţişorul.


Originile obiceiului sînt ancestrale şi doar bănuite, dar ceea ce e sigur e că e strîns legat de primăvară. Despre vechimea mărţişorului, s-au făcut mai multe supoziţii. Cei mai îndrăzneţi au arătat că la Schela Cladovei, o peşteră de pe malul Dunării, s-au găsit printre vestigii ale locuirii omului de acum 10.000 de ani, ca şi de domesticire a animalelor (oaia şi cîinele), inclusiv pietricele albe şi roşii, folosite ca amulete. E cert faptul că, pînă în ziua de azi, deşi nu se mai conştientizează ca atare, mărţişorul este în sine o amuletă, o reprezentare a ”noroului” – cea de-a patra componentă, care se adaugă triadei vieţii, legată de soare, de pămînt şi de fertilitate, în întîlnirea lor, întrupată în femeie. Femeie care este înzestrată, în prima zi de primăvară şi renaştere, şi cu această ”amuletă” invocînd norocul, o variabilă dintotdeauna necontrolabilă. Norocul, de cele mai multe ori, are înfăţişarea trifoiului cu patru foi, pe care îl cinsteau şi vechii druizi ai celţilor, precum, probabil, şi preoţii traco-geţilor.

Nu e întîmplător astfel faptul că teritoriile României, Republicii Moldova, al Bulgariei şi Macedoniei de Nord, care corespund ariei de răspîndire a triburilor tracogetice, sînt cele în care a supravieţuit, fără o istorie însoţitoare explicativă, obiceiul de a prinde în pieptul femeilor, cu şnururi albe şi roşii, mărţişoare, micile amulete simbolice. Sau un buchet de ghiocei.


Neobositul Simion Florea Marian, care a străbătut satele şi tîrgurile Moldovei şi ale Valahiei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, consemînd toate obiceiurile, datinile, cîntecele, baladele şi poveştile românilor, pe atunci nealterate în nici un fel de modernitate, întemeind astfel cercetarea folclorică a tradiţiilor noastre, a consemnat şi aceste poveşti ale obiceiurilor mărţişorului. Deşi au un mic fior tragic, legat de o jertfă de început, poveştile sînt toate luminoase, pentru că sunt legate ritualul renaşterii. Ca şi obiceiul în sine, prilej de zîmbet pentru cel care oferă, dar şi pentru cea care primeşte mica amuletă binevestitoare a înnoirii timpului.


Mărţişorul a cunoscut şi transformări politice, după vremuri, dar le-a învins în cele din urmă întodeauna. În 1938, de pildă, cînd ţara era în fierbere după instaurarea dictaturii personale a lui Carol al II-lea, o minte demnă de o antologie a absurdului, a dus la compunerea unei circulare, semnată de Armand Călinescu, ministrul de interne de atunci, care dispunea interzicerea mărţişoarelor tradiţionale, sub pretexul că, la adăpostul lor, s-ar face propagandă naţionalistă-extremistă, ori că partidele politice ar putea profita de ziua de 1 Martie, pentru a-şi afişa siglele proaspăt intezise. Era o aberaţie, menită să facă loc cultului personalităţii. De fapt, au apărut curînd singurele mărţişoare permise: mici efigii, bănuţi cu chipul lui Carol al II-lea.


Comuniştii nu s-au atins de mărţişoare, dar le-au pervertit şi ei, în insigne permanent purtate la rever, cu Stalin ori Lenin, sau cu însemnele distincţiilor primite. Cu toate acestea, sărbătoarea mărţişorului a rămas în fond nealterată. N-au corupt-o nici măcar stupidele mărţişoare în formă de ”Dacie 1300”, ori alte năzdrăvănii din tablă, inventate de cooperativele meşteşugăreşti ”Munca Manuală” sau ”Arta Populară”, nici ”lozul mărţişorului”, de unde, la fel ca şi la celelalte, rareori îţi surîdea norocul. Dealtfel, trifoiul cu patru foi a fost ”adoptat” de statul comunist şi devenise sigla Agenţiei Naţionale Pronosport.


În lipsa unei oferte adecvate ”de la stat”, comerţul stradal cu mărţişoare era tolerat în anii ’70-‘80, în preajma zilei de 1 Martie, ca apanaj al tinerilor studenţi de la Arhitectură şi Arte Plastice. Miliţienii, după ce-şi făceau mai mult sau mai puţin cu tragere de inimă datoria şi împărţeau amenzile minime de 100 de lei, pentru comerţ stradal nepermis, treceau mai departe, alegîndu-şi la rîndul lor mărţişoare, pentru soţii ori colege.


Nimeni nu se supăra. Nimeni nu refuza mărţişorul şi toată lumea zîmbea, ca şi astăzi. Mărţişorul a sfidat timpurile şi istoria, pînă şi calendarul astronomic: el, şi nu solstiţiul primăverii e începutul ei şi sfîrşitul iernii pentru noi, aici, în extremitatea sud-estică a Europei. Unde ştim să ne bucurăm şi să zîmbim primăverii şi lumii, înaintea tuturor, de mărţișor.

Autor: Marius Oprea

Sursa: mediafax.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s