Profesorul Emil Ursu s-a născut pe 4 martie 1943, în satul Miroslava, judeţul Iaşi, într-o familie de croitori, creştini ortodocşi adevăraţi. A absolvit Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iaşi, unde a obţinut rezultate foarte bune, excelând chiar ca olimpic la chimie. Un foarte bun discipol al secţiei Matematică-fizică, la absolvirea liceului, spre surprinderea multora, a ales şi decis spre carieră studiul limbilor clasice.
În anul 1962, Facultatea de limbi clasice, Latină-greacă exista, în funcţionalitatea ei, într-un singur centru din ţară şi aceasta era la Bucureşti. Decizia lui îi angaja pe părinţi la o serie de cheltuieli pe care aceştia nu le puteau onora din munca cu acul. Mitropolia din Iaşi, ai cărei enoriaşi devotaţi erau el şi părinţii lui, l-a sponsorizat cu o sumă de bani absolut necesară pentru deplasarea la Bucureşti, în vederea susţinerii examenului de admitere. La vârsta aceea era prima călătorie cu trenul.
Un fiu al satului Miroslava, o minte robustă şi cu o voinţă rarisimă, un elev care nu avea bibliotecă la domiciliu, dar care, când prindea o carte cu împrumut, o sorbea şi o înregistra în mintea lui pe vecie. Examenul de admitere l-a depăşit cu nota 9.75, ocupând un loc meritoriu din cele șapte locuri existente. A fost un student „Magna cum laude” şi un profesor asemenea. Ca profesor de limba latină a iradiat lumină şi cultură clasică în rândul multor generaţii. Aproape că nu a existat unitate şcolară din municipiu la care să nu fi lucrat.
A fost titular prin repartiţie ministerială pe Catedra de limba latină din Liceul „Ştefan cel Mare” Suceava, unde a funcţionat 14 ani (1966-1977, 1991-1994). A fost, însă, o vreme când a cutreierat şi judeţul pentru a-şi completa norma didactică cu ore de specialitate la care ţinea enorm. Peste tot s-a impus ca un specialist de excepţie. S-a străduit, pe cât omeneşte posibil, să ţină dreaptă „recea cumpănă a gândirii”. Prin muncă şi cinste şi-a câştigat respectul tuturor, inclusiv al elevilor. Pe unii i-a făcut să îndrăgească atât de mult limba latină, încât au devenit ei înşişi această „rara avis” a planului de învăţământ.
Profesorul Emil Ursu a fost o figură marcantă între colegii de specialitate din judeţ şi de mai departe chiar. Nu numai că a parcurs întreaga scară a propriei perfecţionări profesionale cu rezultate excepţionale, dar s-a afirmat totodată cu referate de comunicări de înaltă ţinută ştiinţifică la sesiuni locale şi naţionale. A fost membru al Comisiei Naţionale din cadrul Ministerului Învăţământului.
Omul Emil Ursu era neliniştit şi-şi simţea sfârşitul aproape. Lupta cu stoicism cu durerile şi chinurile care nu-i dădeau o clipă de răgaz. Sufleteşte avea o natură complexă. Când rămânea cu sine în lucrările lui de artă, revărsa vervă şi fantezie, simţea nevoia să se scufunde în tăcere, să privească lucrurile prin prisma melancoliei, să-şi constituie din tristeţe un climat intim. Devenea deosebit de agreabil în conversaţie doar cu parteneri pentru care simţea stimă şi afinitate, în rest părea ursuz şi retras.
Fondul lui adevărat era unul de bunătate. Putea să meargă cu acesta până la devotament şi abnegaţie. Dar, câteodată, sensibilitatea lui ascuţită şi febrilă îl făcea şi irascibil. În momentele de enervare răspundea prompt, primea provocările în faţă, nu se sfia să aplice lovituri tari. Ştia că uneori acestea puteau să fie imprudenţe, ori gesturi inoportune; îi era cu neputinţă să devină altul. Dorea pe vecie să fie un „semper ego”! La 11 octombrie 1996, odată cu frunzele ruginii ale toamnei, „a căzut” şi eminentul profesor Ursu Emil. A lăsat un gol imens. Prezenţa lui, în orice loc şi-n orice moment, se făcea remarcată şi agreată. Fire comunicativă, cucerea până şi pe neprieteni prin adâncimea şi sensibilitatea gândului, prin spontaneitatea şi logica fără cusur a replicii.
Victoria Ursu
*********************************************************************************
„Îmi amintesc de silueta lui firavă, urcând treptele din interiorul liceului, spre clasa noastră, în fiecare luni dimineaţă. În ciuda fizicului său deloc impresionant, teroarea pe care o răspândea printre elevi nu era glumă. Ora de latină era coşmarul fiecăruia dintre noi. O dată pe săptămână tremuram şi ne rugam la toţi sfinţii ştiuţi şi neştiuţi să nu cadă pe noi păcatul ascultării. Timp de doi ani am reuşit să mă menţin pe linia de plutire (a se citi media 5) până în ziua fatidică în care am avut inconştienţa sau nebunia să încerc să …cópii. Am încercat. Şi am fost prinsă asupra faptului.
În momentul în care l-am văzut îndreptându-se spre mine, cu mersul lui repezit, am simţit cum cade cerul pe mine. Am luat, evident, 1. În ochii colegilor mei, dar şi în ai dirigintelui, nu mai aveam absolut nici o şansă. Era o aventură să iei 5 la latină, note mai mari decât aceasta pur şi simplu NU EXISTAU în această rubrică din catalog. Apoi a urmat un 4, şi apoi a urmat un 3. Eram …K.O. Clar. La podea. Ei bine, nu şi în capul meu. A rămâne corigentă nu era pentru mine o opţiune. Era ultima rămăşiţă de orgoliu ce-mi mai rămăsese.
Am început să-l urmăresc prin liceu, implorând o nouă şansă: o ultimă lucrare. Am suportat cu stoicism ironiile, chiar şi umilinţele. Le meritam. Perseverenţa mea a dat, în cele din urmă, roade: câştigasem dreptul la o ultimă lucrare. Atunci am învăţat că expresia „a învăţa cu picioarele în apă rece” a fost inventată plecând de la cazuri concrete, ca al meu. Am învăţat nopţi întregi, ştiam TOT. Şi am reuşit, spre uimirea întregului liceu (devenisem un caz) să obţin acea medie 5. Însoţită de un „Să-ţi fie ruşine! că poţi…”
Ei bine, pentru prima dată în viaţa mea de elevă, MI-A FOST RUŞINE. Atât de ruşine încât anul următor obţineam menţiune la olimpiada naţională de latină. Profesorul Emil Ursu a devenit mentorul meu spiritual. M-a pregătit pentru facultate o vară întreagă, nevoind să audă de vreo… plată, spunându-mi că asta era singura mea şansă să plec din oraşul acela. Studentă fiind, am continuat să-l vizitez de fiecare dată când mergeam acasă. Îi povesteam de pe la facultate, neascunzându-i multele mele dezamăgiri. Pentru mine devenea din ce în ce mai clar că după ce-l avusesem profesor pe dânsul, nu mai puteam avea alt profesor de latină. Nimeni nu se putea ridica la înălţimea lui. Îmi lipsea enorm.
Ultima oară când l-am văzut mă pregăteam pentru examenul pentru post, pe care nu l-am luat. A trebuit să accept un post de suplinitoare, într-un liceu oarecare. Şi am amânat revederea, din cauza acestei ruşini (aşa simţeam atunci). Am amânat-o până a fost prea târziu. La câteva zile după ce mă hotărâsem să mă duc să-l văd, am primit vestea: profesorul Ursu, dragul şi nepreţuitul meu profesor, murise, răpus de o boală neiertătoare. Nu-mi mai rămăsese decât să mă duc să-l însoţesc pe ultimul drum. Am plâns ca un copil la capătâiul celui ce-mi fusese mai mult decât un profesor, un mentor, un părinte, care a crezut mereu în mine, necondiţionat. Până la şfârşit.
Soţia sa îmi povestea printre lacrimi că puţin timp înainte să moară, spunea că ştie de ce nu vin, ştie că am o problemă şi că nu voi veni până nu-i voi fi dat de capăt. Mă cunoştea atât de bine! Ştia că voi veni să-l văd, şi am venit, prea târziu însă. Am ratat ultima vizită… Nu am apucat să-l revăd înainte să plece pe ultimul drum. Dar îmi va răsuna mereu în minte râsul lui unic, îi voi vedea mereu faţa încântată când ne punea să descoperim, la început de an, ce lipseşte pe prima pagină a manualului de latină (poza dictatorului, evident). Glumele lui care ne făceau să ne tăvălim de râs.
Îmi amintesc când a fost foarte bolnav, elevii s-au dus cu zecile să-i doneze sânge, nu se aştepta nimeni să fie, de fapt, atât de iubit. Acum, după atâţia ani, mi se întâmplă să-mi amintesc de profesorul Emil Ursu cu aceeaşi emoţie. A fost un profesor unic, un om de o cultură clasică excepţională, un OM rar. Cineva, un alt profesor de excepţie, a spus odată vorba aceasta: „Meseria de profesor este o meserie nobilă, dar modestă“. Ştiu că dacă ar citi aceste rânduri, profesorul Emil Ursu ar fi extrem de jenat. Pentru că întreaga lui viaţă şi-a petrecut-o în umbra nobleţei sale, deschizând drum altora, cu devoţiune şi modestie, credincios misiunii sale de dascăl, până la capăt. Requiescat in pace!”
[Articol publicat de o fostă elevă a reputatului profesor de latină Emil Ursu, la data de 26 mai 2008, disponibil de Internet la adresa: http://mihaisava.com/wordpress/?p=25
*********************************************************************************
„Om nu mare de statu (dar uriaş la corazon), instruit cât biblioteca din Alexandria, tujur de-o eleganţă impecabil academică, bon-viveur poznaş, subtil şi inteligent, ursuleţul nostru a înavuţit, a îmbelşugat, a însufleţit vârtos şi virtuos, şi-a elevat tagma dăscălimii la cote… alarmant de sublime! Franc, curtean şi cuceritor, scandalos de simţit prin bunătate, delicateţe şi sensibilitate negrăită, prin vorbă, purtare şi gesturi, ursuleţul nostru a înfrumuseţat nepereche viaţa banală a grămezi întregi de liceeni suceveni.” (D. Brădățan) […] Aduc deferentă plecăciune magistrului faimos de lătinie Emil Ursu (n-are nicio treabă cu tizul de la Muzeu de-acu!), a cărui zi de naştere – 3 sau 4 martie, nici că mai ştiu bine – devenea eveniment de proporţii prin şcoală. Cei care au fost învăţăcei la clasele minionului, exigentului, justiţiarului şi iubitului dascăl ştiu despre ce vorbesc. Ora îmbrăca straie de sărbătoare, cadourile (de la sticla de şampanie, la alte cele dăscăleşti) curgeau gârlă, profesorul trimitea la plimbare vestita-i exigenţă, iar pentru pughibale (şi erau cu zecile în suferinţă) utiliza ora prin exploatare de clemenţă de la catedră. Am ţinut să amintesc acest lucru şi pentru că, cel pe care-l citiţi în momentul de faţă, n-ar fi fost, poate, niciodată condeierul de care aveţi ştiinţă şi, poate, trebuinţă. Emil Ursu, o zic cu nesfârşită gratitudine, a fost cel care, prin delicateţe şi vizionarism, a îndreptat ferm paşii mei către umanioare. Îmi amintesc şi acum, eram prin septembrie-octombrie, 1979, în primul trimestru, când, după o laconică, dar valabilă prestaţiune, zgârcitul profesor mi-a dat un 7! Lucru de mare mirare pentru public, în măsura în care, să zicem, fata lui Emil Bobu, chiar aşa, nu urca mai încolo de un 3, 4, 5 la latină. Acesta a fost… zvâcul care m-a încurajat teribil şi mi-a conferit nemăsurată încredere în forţele mele. Iar când, printr-a XII-a, am mai luat şi-un 10 acolo, lucruşoarele erau deja hotărâte. Ceea ce s-a şi petrecut peste ani… Am intrat – graţie profesorului Ursu – la Latină şi Română, la Iaşi, şi port în colţişoarele inimii mele cele mai intime chipul profesorului meu atât de drag! De n-ar fi fost Ursu în viaţa mea, poate n-ai fi citit niciodată rândurile mele, aş fi fost, cine ştie, vreun electrician, ori vreun pădurar, ori vreun… oarecare cine ştie ce prost meseriaş pe-acolo. Îmi declin, aşadară, şi pe această cale, incomensurabila recunoştinţă a învăţăcelului faţă de ilustrul magistru, acum, la ziua-i de naştere. Fie-i ţărâna uşoară şi somnul lin! Veşnică gratitudine, bucuroasă aducere-aminte! Şi-mi spun, şi-mi tot spun că fericit e cel ce are în viaţă norocul conjuncturilor favorabile, şansa întâlnirii cu oamenii care îţi pot limpezi, sprijini şi redimensiona însuşi destinul. Eu am avut parte de şansa aceasta, sorţilor prielnici – pururea recunoştinţă ! Am depănat această personală povestioară şi la gândul că, în acest an, pe la… Sâmedru! (nu tocmai întâmplător) se vor oficia mari serbări aniversare cu prilejul rotunjirii a 150 de ani de fiinţare a faimosului liceu – tot atâţia câţi împlineşte şi cea dintâi universitate din ţară: „Al. I. Cuza” din Iaşi.La trecutu-le mare – mare viitor!
[Fragment extras din articolul publicat de Dumitru Brădăţan (promoția 1972), în cotidianul Crai Nou, Suceava, 4 martie 2010]
Sursa: Colegiul Național „Ștefan cel Mare” -Suceava
Jurnal de Bucovina 