Luminița Aldea: „Azi, la masă am avut toată primăvara și bogăția într-o farfurie…”

Aseară citeam într-o carte. De regulă, indiferent ce și cât muncesc, îmi fac timp să citesc câte ceva în fiecare zi. Mă durea ceea ce citeam. Credeam că mă dor ochii de la ochelari, dar erau de la lacrimi, ce mi se nășteau din ochi, fără să mă întrebe din cauza cuvintelor din carte. Am lăsat cartea și m-am uitat un pic pe facebook. O vecină a postat o poză în povestea ei cu mâncare de urzici alături de o mămăliguță de aur. Mi-a lăsat gura apă. Îi comentez: „Arată super! Mi-ai făcut poftă. Mâine fac și eu!”

Nu am așteptat răspuns și m-am întors la citit. Cuvintele îmi intrau direct în inimă și din inimă îmi înțepau ochii. …O mamă smulsă cu cei trei copii din gospodăria ei, din satul ei, de lângă bărbatul ei și urcată într-un vagon de vite și dusă spre Siberia… Foame, frică, grijă să își apere puii și să îi țină lângă geam pentru o gură de aer în plus… Leșinații și morții scoși afară și întinși pe peroane… și trenul pleca mai departe. Și iar era foame, frig, frică și grijă…

Am adormit trăind intens ceea ce am citit și gândindu-mă la mâncarea de vis a vecinei. Ce ospăț ar fi fost pentru cei din tren mâncarea de urzici cu mămăliguță caldă!M-am trezit, am băut o cafea, ce mi s-a părut amară ca moartea, deși pusesem zahăr în ea; probabil era așa din cauza poveștilor din carte; și m-am apucat de treabă pe afară. Era frig de simțeam că îngheț. Aveam spatele înțepenit și dureros. Mi-am propus să nu merg în casă până când nu voi termina treaba.

Îmi ziceam: „Voi aprinde focul. Îmi voi face ceva de mâncare fierbinte, fierbinte! Mă voi încălzi lângă sobă!” M-am auzit strigată. M-am uitat spre poartă. Era vecina cu mâncarea de urzici. Mi-a spus râzând că mi-a adus o porție, că nu crede că am avut timp să îmi fac și eu. Am mers cu ea în casă și am pus vasul pe masă. I-am mulțumit și i-am spus că voi face mămăliguță fierbinte, când termin treaba.

Când vorbeam îmi clănțăneau dinții de frig. „- Lasă acum! O să termini treaba, când o să fie mai cald. E atât de frig!” îmi zice vecina.„- Nu! Mai am puțin și termin…” Ea a plecat acasă. Eu la treabă. Când am venit în casă eram un sloi de gheață. Simțeam frigul în fiecare oscior. Am aprins focul. Am spălat ceaunul și am pus de mămăliguță și așteptând să fiarbă apa m-am învelit cu o pătură și am deschis cartea acolo unde lăsasem semnul aseară.

Am citit în cartea Aniței Nandriș Cudla „20 de ani în Siberia” exact fragmentul acesta, cât așteptam să fiarbă apa: (îl redau exact așa cum este scris în carte) „Mi se rupia inima cînd venia timpul demîncare. Impărţiam fărmătura ceia de pîne, a mea şiapte sute de grame şi a celor doi copii cite trei sute. Un chilogram şi trei sute de grame trebuia să le împărţesc în trei părţi, dimineaţa, la amiazăzi şi pe scară, aşa că ni să vinia cam patru sute de grame de pîne, la trei suflete la o mîncare. Işi poate închipui orişicine cum era mîncaria aceia. Le dam cîte o fărmătura de pîne la copii şi ei o ţiniau în gură şi o sugia ca pe o bomboană. Le paria că aşa mai bine au să-şi aline foamia. Se uitau la minecu nişte ochi galişi şi plini de lacrimi şi-mi spuniau, mamă, tare ni-i foame. Eu mă întorciam din faţa lor, căci mă năbuşiau şi pemine lacrimile şi nu le putiam răspunde nimic. Eşiam afară, mă ştergiam de lacrimi, stăm puţin să nu mă mai cunoască ci căam plîns şi veni am înapoi la ei şi ne mîngîiam unu pe altu, lasă că poate mîne mai găsim ceva şi îţi mînca oliacă mai mult.Ne culcam aşa lihniţi de foame, copiii săracii adormiau dar cu mă întorciam pe toate părţile şi nu să prindea somnul de mine.Mă frămîntam cu gîndul cum să fac să le pot alina foamia. Mă sculam diminiaţa, mergiam la lucru şi numai asta îmi era în gînd, cum aş putia face ca să le pot alina foamia copiilor, căci mi se rupia inima cînd veniam de la lucru şi ei mi eşiau înainte să uitau în faţa mea şi îmi spuniau iarăşi, mamă, tare sîntem flămînzi. Eu îmi ţiniam inima cît putiam ca să nu-mi curgă lacrimi şi le spuniam, hai să mergem acasă şivom căuta ceva. Dacă putiam să ascund un peşte, eram fericită, căci aviam cu ce îi împăca, dar asta nu putiam întotdeauna”…

Am tot citit până când am auzit cum cântă apa în ceaun. Focul în sobă luase vânt și duduia. În casă căldura se împrăștia ca un abur din rai. Am amestecat cu culișărul în boțul meu de mămăliguță cu sentimentul că îmi pregătesc un festin regesc. Mă simțeam fericită și mulțumeam pentru tot. Pentru frig, dar și pentru focul din sobă, pentru pătura ce mi-a încălzit picioarele, pentru urzicile vecinei, pentru aurul din ceaun… Am pus urzicile pe farfurie. Am răsturnat luna de aur din ceaun peste urzici. Am mâncat. O făceam cu gândul la personajele din carte și mestecam ca personajul Pierre Bezuhov din romanul RĂZBOI ȘI PACE al lui Tolstoi, ce dintr-un tânăr moștenitor al unei averi uriașe, dar neterminat ca om, devine, după ce este luat prizonier și îl întâlnește în captivitate pe soldatul Platon Karataev, un personaj în care marele Tostoi a întruchipat țăranului rus, un înțelept preocupat de a găsi fericirea în lucruri simple. Cum mânca Pierre Bezuhov cartoful copt cu sare savurând fiecare firimitură, așa mâncam eu cele mai bune urzici, pe care le-am gustat vreodată, și mă gândeam la foamea personajelor mele duse în Siberia. Îmi era rușine și să gândesc că țin post. Altceva e postul. Cei din Siberia îl știu. Eu doar mă prefac. Azi, la masă am avut toată primăvara și bogăția într-o farfurie… dar ca să înțeleg asta a trebuit să am în inimă, în timp ce savuram urzici cu mămăliguță, drama Aniței Nandriș Cudla…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s