Deniile din Săptămâna Mare îmi rămân icoanele cele mai daurite de lumina Binelui dumnezeiesc, din vremea copilăriei.
Vremea-nserării, glasul duios al clopotelor suspinând peste sat, timpul rugăciunii, gustul de Cer al anafurei către-nchinatul zilelor de ajunare, glasul bunei mele care-mi făgăduia – fără ca eu să-i cer vreodată o astfel de încredințare – că pentru psalmii murmurați pe de rost vor veni peste noi cele bune, și peste sufletul așa de frumos și de senin îngenuncheat tămâia iertării.
Apoi, straiele primenite și ușor cernite, pantofiorii negri de glanț, codițele-mpletite-n spic, amintind de grâul binefăcător și pur, ale copilelor de prin vecini și din întregul sat, veselia potolită a băieților, în așteptarea îngăduinței de a prinde cu sârg sfoara clopotelor vechi și de-a umple cu cântecul lor clopotnița bătrână, flăcăruile sfioase ale lumânărilor aprinse și reaprinse, parcă la nesfârșit, în inocența jocului frumos din copilărie. Și nerăbdarea de-a veni iar vremea deniei de-a doua zi!
Copiii noștri n-au învățat să trăiască în astfel de duioase și blânde povești. Dar poate că nu-i prea târziu să-i strămutăm într-o astfel de lumină începând chiar de-acum. Timp luminat de rugăciune și de iubire și de iertare, cum ne-a-nvățat Blândul Hristos, oameni buni!
Autor: Daniela Luminița Ceredeev
Jurnal de Bucovina 