De multe ori îmi zic că nu-s copil, că mă simt altfel și altcum, că sunt mare și tare. Și mă părăsesc. Dar taman atunci izvorăsc, prin diferite cotloane ale minții, verigi ce mă leagă de acest copil. Ziceam și acum vreo 20 și ceva de ani că sunt mare și tare pe când încercam un roșu aprins pe buze, depășind cu mult granița acestora. Azi la fel de neîndemânatică. Sau tot mare eram și atunci când aveam marea putere magică să transform o lingură de pământ și o cană cu apă într-o cafea veritabilă al cărei miros îl adulmecam cu nesaț. Obicei pe care, ce-i drept, îl am și acum, numai că pământul e înlocuit cu boabe măcinate de cafea ce își găsesc rostul în cana mea în fiecare dimineață. La fel de mare eram și atunci când adunam pe surorile, verișoarele mele, dar și copiii vecinilor, și le învățam tot ce știam: dansul buchelor, descătușarea înțelesurilor acestora, eliberarea prințeselor de sub puterea greoaie a cuvintele…Cum de altfel fac și azi, cu alți copii, dar respectând normele gramaticale și înțelesurile genurilor literare. Însă, tot grăindu-le și pe acestea din prisosul inimii. Ah, și geana gălbuie a luminii fiecărei dimineți participă necontenit la „legarea” mea…Îmi dau seama că, de fapt și în fapt, cu cât cresc mai mult, sunt tot mai mult un copil.
Iertare tuturor celor cărora le-am spus, tare și răspicat, că, de fapt, nu sunt copil.Ce copil uituc mai sunt și eu…
Autor: Paraschiva Pîțu
Jurnal de Bucovina 