Bunicul (de Gheorghiță Vîrvarii)

E iarnă, noi stăteam pe sobă,
Pe plită se încălzea ibricu’,
La ușă noi auzeam vorbă,
In casă a intrat bunicu’

Un bătrânel albit de vreme,
Cu ochii mari și zâmbăreț,
De coasa morții nu se teme,
E tare vesel și glumeț.

Mereu în mână c-un baston,
De cîte ori venea la noi,
Scotea din haină sau palton
Și ne dădea un leu sau doi

Plăcere-avea să povestească,
Iar noi îl ascultam cu toții,
Putea și o zi ca să vorbească,
Pentru a înveseli nepoții

Proverbe, glume și povești
Sau întâmplări adevărate,
Ce te făceau să te uimești,
Stăteam cu gurile căscate

Bunicule, bine ai venit!
Strigăm cu bucurie noi,
N-ai terminat de povestit
Cum ai luptat tu la război.

Bunicu’ ia un scăunel
Și se așează ostenit,
Iar noi cu toți pe lângă el,
Îl îndemnăm la povestit

Măi dragilor, eu vă iubesc,
Dar n-am să fiu pe lume viu,
Ca să am timp să povestesc,
Pe toate câte eu le știu.

Dar am să spun mai prescurtat
Și se dă el la povestit,
Dar totuși nu a terminat,
Până în ziua ce a murit.

Povestea nu e terminată,
Tradiția-i numele ei,
La rândul lui, și al meu tată
Le-a povestit la nepoței.

Eu de acum mă pregătesc
Și sper că rându-mi va veni,
La nepoței să povestesc,
Bunic când eu voi deveni.

Autor, Gheorghiță Vîrvarii