Aducători de ploi și risipitori de furtuni, solomonarii trăiesc jumătate în poveste, jumătate prin pădurile Bucovinei

Solomonarul este unul dintre cele mai enig­ma­tice personaje ale mitologiei populare româ­nești. Mai mult decât niște simpli „vră­jitori”, solomonarii, numiți și grindinari, hul­tani, ghețari, izgonitori de nori sau zgrăbunțași erau – ori poate mai sunt încă – inițiați la „școlile de șolomonărie” în științele astrologiei, ale prezicerii viitorului, dar mai ales în stăpânirea tuturor feno­menelor meteorologice. Deși se pare că termenul „solomonar” a pătruns în le­xi­cul românesc abia prin secolele XVII-XVIII, ori­gi­nea pri­mi­lor izgoni­tori de nori se pierde în adân­­ci­mile isto­riei. Unii îi ală­tură vechilor preoți asceți traco-geți – kap­nobatai („că­lători prin nori” sau „umblători prin fum”), cei ca­re săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor. Alții spun c-ar fi urmași ai Sfântului Ilie, des întâlnit în le­gendele populare, tau­ma­tur­gul „care-i fulge­ră pe draci și oamenii păcătoși”. Mai este o va­riantă: așa cum se spune într-un basm bu­co­vinean, cules în 1932, „puterea, solomonarii o au de la împăratul cel înțelept Solo­mon, care a stă­pâ­nit toate tainele de pe lumea asta”. Solomon, faimosul rege iudeu biblic, putea să închidă și să des­chidă cerurile, iar la po­runca lui vân­tu­rile îl ridicau chiar până la Dum­nezeu.

Dar urmele solomonarilor nu se află doar în po­veste. Nu de­mult, am auzit că prin văile sălbatice ale Bucovinei oa­menii încă îi mai văd pe „magii cerșe­tori”, urmași ai străvechilor solomonari. Cele ce urmează se adu­nă, de fapt, în istoria unei căutări. Voi relata o că­lătorie văratecă prin Bucovina, către tărâmul aducă­torilor de ploi, făcută de mine în luna lui cireșar a anului 2000, cel mai secetos din ultima jumătate de veac. Povestea s-ar putea numi simplu: „În căutarea Țării Solomonarilor”.

Ghemul de cârpă albă

Solomonar? Cioplitură pe un toiag

Basmul se apropia de sfârșit. Îl ascultasem cu foa­me de amănunte pe povestitorul din fața mea, despre care se zicea că-i dintr-un neam foarte vechi de huțuli. Auzisem o întreagă legendă cu solomo­nari, îm­blânzitori ai balaurilor furtunii, stăpânitori de vânturi și ploi, istorisiri despre „hultănie”, o tehnică străveche de teleportare între spații și vremi, sau des­pre vechile „școale de șolomonărie” din Bu­covina, care-i învață pe magii stihiilor prevestirea viitorului, cititul în stele, legarea și dezlegarea de ploi. Și totuși, interlocutorul meu nu reușise să strân­­gă pulberea acestor împrăștiate legende, pe care le întâlnise prin cărți, gazete sau povești re­la­tate de babe și de bătrâni, nu-mi putea explica ce sunt misterioșii solomonari, nici dacă ei au existat vreodată. Îl interesaseră toate aceste superstiții doar fiindcă trăise în co­pilărie o întâmplare neobiș­nuită, ce avea legături cu misteri­oasele solomonii. Atunci nu-i dăduse atenție, dar cu tre­cerea ani­lor a înțeles că sec­vența aceea are tâl­curi mult mai adânci și se­crete. Își amin­tea mulți țărani cu straie albe și pielea arsă de soare, risipiți pe un câmp nesfârșit. Aș­teptau ceva parcă, privind în cer. Secetă pustiitoare, totul era ro­șiatic, ogorul fript de bles­temul arșiței, iar către amiază, glia devenea precum jarul și aerul se curba. Țăranii auzeau un zgomot înspăimântător, înfun­dat, de joasă frec­vență, și imediat încetau lu­crul, bătând spe­riați mii de cruci: „Doamne, aju­tă-ne!”. Dacă ridi­cau ochii spre soare, ei spuneau că le fulgeră privirea ceva ca un ghem de cârpă albă, înconjurat de ceață, trecând prin văzduh, o nălucire spintecând cerul sau pro­priile lor minți, cine știe. „Oa­menii scuipau în sân cu obi­dă, țipând: «ptii, hultanu’!». Hul­tanul, adică uliul, vulturul, era de fapt solomonarul care fie mergea prin nori, fie «aducea pe sus» pe cineva din locuri și tim­puri în­de­părtate… Bătrânii ne ziceau atunci că-n sat umblă oameni anume creați pentru a fi vrăjitori, năs­cuți cu că­ma­șă descântată și căiță pe cap, pe care-i recunoști prin aceea că se țin ca niște cer­șetori. Dar pe cerșetorul acesta nu vezi să-l huiduias­că ci­neva, ci lumea se uită la el cu sfia­lă, ca la un om sfânt. Pita pe care o iau acești milogi nu o mănâncă, ci o arun­că pe ape, pentru sufletul morți­lor sau pentru dez­legarea ploilor. Ei, co­pilăria a tre­cut… Apoi, când am citit undeva că hul­tănia este asemă­nă­toa­re chiar prac­ti­cilor șa­ma­nice, toate aceste se­crete ale prunciei mele au început să mă preocupe iarăși, și foarte intens”, își amintește tovarășul meu de drum.

Și totuși, omul meu nu văzuse vreo­dată vreun solomonar, pur și simplu nu reușea să-și amintească nici măcar satul buco­vinean unde au avut loc aceste apariții, avea însă cre­dința că trebuie să fie un­deva în triun­ghiul Mol­do­vița-Bro­dina-Ar­bore. Drept care acum, la sfâr­șit de po­veste, s-a legat să por­neas­că îm­preună cu mine prin Ob­­cinile Bu­­co­vinei, în căutarea adân­cilor sale obsesii.

Mulgătorii copacilor

Sutac Maria din Nisipitu

Măr­turisesc că n-a fost ușor. Zile în șir am hă­lăduit za­darnic prin că­tunele munților, câ­teo­­da­tă bătând din casă în casă, iscodindu-i pe bă­trânii mai înțelepți ai sate­lor, care de obicei trăiesc sihăstriți, dar slobozi în pă­durile de pe culmi, încer­cându-i me­reu cu aceeași și aceeași întrebare: „Ați auzit vreodată de oameni care, prin descân­tece, aduc, întorc sau opresc ploaia?”.

Lângă hotarul de nord al țării, la Nisipitu, un moșneag de 84 de ani începuse să ne dea speranță. Ioan Cobeliță spune că și acum sunt niște haiduci care știu „a întoarce” vânturile și furtunile: „Au o lumânare ce-o sfințit-o de Paști și știe zice niște des­cântece. Să zicem c-aicea făceam fân și, dacă bate piatra, ei descântă și-o dă pe pădure, o mută la Lupcina. Dar pentru asta, trebuie să postești douășpe vineri peste an. Vinerile mari, în post ne­gru, sunt rugăciuni tare puternice. Uite ce puteau face: dacă ei mergeau așa, pe-o poiană și vrea să bea lapte, el știa așa de tare să descânte, că înfipta cuțâtul într-un brad și curgea lapte. I-am cunoscut în per­soa­nă, zicea că știe «să mulgă copacul». Da’ de solo­mo­nari nu, n-am auzit… Nu­mai cu rugăciu­ne la Dumne­zeu și cre­dință, aia-i!”.

Un alt răspuns am primit de la bătrâna Maria Șutac. Nu prea aude, aproape a asurzit din cauza unui frig mare care a fost altădată aici, în Nisipitu. Gurile rele zic că, în taină, și ea s-ar îndeletnici cu vrăji ori descân­tece. Deși gâr­bo­­vită până aproa­pe de pă­mânt, abia putând merge, oa­menii o respectă cum­va, ca pe o strămoașă a locu­lui. De la bătrâna Maria am aflat că altădată, pentru adu­sul ploilor, fecioare îm­podobite ca de nun­tă erau duse cu sila la un iezer sau la Pârâul As­cuns, unde erau îmbăiate tocmai în peri­oada aceea „de boală”, când n-aveau voie să intre în biserică. Și că prin această scaldă, fata îmblânzea „duhul” apei.

În sfârșit, găsisem ceva. Citisem despre fecioare­le curate, trimise în pustie, cărora solomonarii le dă­ruiau „căpăstrul cel fermecat” și puterea de a în­frâ­na stihiile firii, făcându-le astfel „solomonărițe”. O veche le­gen­dă amintea cum „la o fântână, balau­rul mănâncă în fiecare zi un chip de fată mare după ce o iubește”, o alta că „fecioara sorocea din gură sau cu niște beți­șoare de alun; în pielea goală se ducea cu bețele lângă iaz și aducea sau oprea ploaia”.

Păzitorii de grindine

Obcinele Bucovinei. Țara Solomonarilor (Foto: Agerpres)

Mulțumiți că totuși călătoria în ținuturile Brodi­nei n-a fost zadarnică, ne-am îndreptat spre Moldo­vița, cea mai sudică patrie a huțulilor. Cineva ne zice că nu aici, ci-n satele din apropierea Rădău­țiului se angaja câte un om, doar ca să bată clopo­tele sau toaca atunci când se apropie o grindină mare, oameni tari cu duhul, numiți „păzitori de grin­dine” sau grindinari. Ei n-aveau altceva de făcut decât să vegheze în hotarul satului, uitându-se în nori. Și iarăși, babele zvoneau: pe la Marginea, Cașvana, Solca și Arbore se plătea altădată câte un vrăjitor care citea stelele și gonea norii, care prezi­cea oame­ni­lor zodiile și vremea, stătea pe dealuri, mereu cu ochii pe cer, pă­zind câmpii, trăind din bucatele cu care îl miluiau gospodarii. „La Ar­bore, da! La Ar­bore a fost!”, și un fulger de amintire a străbătut ochii tova­rășului meu huțul. Avea acolo un un­cheș pe care nu-l mai văzuse de mulți ani, Grigore Manoil pe nume. Pe dată, asemeni parcă unor „fân­tânari” însetați de basm, am pornit-o în­tr-aco­lo, mutându-ne cău­tările către zonele mai blân­de ale Bucovinei.

Călători prin cer

Ion Buliga zis Henț

Dacă se poate zice că și satele au firea lor, în Ar­bore, la fiecare brazdă de pă­mânt, plugul zgârie cioburile unor bătrâ­ne civilizații. Dealu­rile Portaru­lui, Blân­du­lui, Lupului sau Țapului, luncile Cli­tului și Solcii sunt locuri magice, pline de ciudățenii, ce-au înăbușit comorile unor sate dacice. Țăranii se minu­nea­ză că, în fiecare an, din molozuri ori din pâraie răsar ulcioare, cărămizi sau bănuți de aur. Când îi întrebi, te întâmpină prietenoși, însă numai de peste gard. La tre­cerea noastră, capete îm­bro­bodite apar din loc în loc, zâmbind fără dinți. Pe stâlpii tele­grafului, în pămătufuri de cuib, berze apocalip­tice se arcuiesc către cer.

Buliga e neamul cel mai mare din Ar­bore. Bu­liga Ion trăiesc as­tăzi douăzeci și șapte, iar un om ne îndru­mă către cel mai bătrân dintre ei, zis Henț, peste care tre­cuseră 93 de ani de adânc zbucium. Lo­cuiește în „Cotu de Jos” al Arborelui, doar el, împreună cu nevasta, având că­suța, acareturile și ograda pic­tate în ver­de. Un moșneag cio­lănos, cu frun­tea înaltă, să­pată de necazuri, și fața spânatecă. Bătrâ­nul ne vorbeș­te repe­zit, parcă l-am fi trezit din cine știe ce treburi importante ori, poa­te, din cine știe ce basm. Ne zice că și el, ca mai toți arbo­renii au stat mult „prezonieri” în lagăre la ruși, astfel că-n vremea asta, femeile și mumele lor căutau descân­tători puternici, îngeri ai vânturilor. Ăstora le spunea „cei care aduc oamenii pe sus”, vrăjitori care mai trăiesc și astăzi. „Din ceri se auzea ca un stri­găt: «APĂĂ!». Urla cei duși pe sus: «apă!». Vră­jtoriu îi che­ma, îi ducea și îi trân­tea unde vra el. S-auzea aici, apoi iarăși, la câțiva kilometri, mergea peste noi prin nouri, saracii oa­meni…”

Da!, asta era „hultănia”, teleportarea călătorilor prin văzduh. Citi­sem despre apa sau laptele cald și proaspăt pe care tre­buie să-l bea „chematul”, știam că dacă umblătorul prin nori nu pri­mește apă imediat ce ajunge poate muri, căci „zbo­rul” îl ostenește de moarte.

Bătrâna Buliga

La intervale rare, ne întrerupe și bătrâna Buliga, vorbind despre băr­batul ei ca și cum n-ar fi de față, ca și cum ar fi un lucru ne­însuflețit. Iată o is­torie veche, de când ea în­cercase să-și aducă soțul pe sus: „N-o fost ăsta acasă trei ani din lagăr. Eu n-am vrut să-l ieu aca­să și vră­jitoarea m-o hulit. Mi-o zâs: «Lasă, că-i mai veni!». Zâc: «Nu te teme, n-oi veni. Da­că-l aduc știu că-i mort, da’ așa, mă mai gândesc și eu că n-o fi mort». Na, ne-am luat două fe­mei și ne-am dus la vrăjitoarea ceea, eu și o vecină cumă­tră. Întreb: «Tu, Doră, am auzit că știi a desface, că scoți oame­nii bătuți din lagăr?». «Da», zice ea. Mi-a cerut cinci sute de lei să-i dau și de-ale mân­cării. Amu, eu eram mai darnică, da’ cumătra asta, așa zgâr­cită era… n-ar fi dat nemică… Dar când am văzut-o că și ea se-ntinde să deie, apăi eu nici atâta nu m-am oprit. Apăi vin eu acasă, îi pun un pungalău de farină de grâu și bani șî-i dau. Amu, tre­ce vreo două zâle, mă duc iarăși și-ntreb: «Ce faci, tu, Doră? Ai în­ceput ceva, faci?». Zice: «Stai, stai o țâră, nu mă grăbi! Vrei să-l aduc pe sus, sau așa?». «Nu-l aduce pe sus – zic – că mi l-oi omorî.» «Iaste, trăiește, dacă vrei să ți-l aduc pe sus, mâine dimineață-i acasă, dacă nu, mai durează…» Zic: «Nu-l aduce amu, mă tem!». Vecina asta zice: «Pe-a meu să-l aduci pe sus!». Eu zic: «Îl aduce pe-al ei pe sus, păi să-l aducă de-acolo și pe-al meu om pe sus». Mai trece vreo două zile, iar mă duc: «Tu, Doră, ori dă-mi banii ori fă ce fă, că-ți cânt tot bordeiu’!». «Stăi o țâră», zâce ea. «L-am scos dintr-un lagăr și o mărs, dară n-o știut pe un’ să margă și l-o prins și l-o băgat în alt lagăr. Amu, când l-oi scoate de aco­lo.» Ei, omul femeii iștiia vine. Vrăjitoarea zice: «Na, ai văzut c-o venit a lu’ cu­mă­tră-ta?». Mai trece vreo săp­tămână, vine și a meu acasă. Așe m-am bucurat, c-am lăsat și bani și tot, și nu mi-o mai păsat de nemică”.

Urmașul lui Gebeleizis

Desen enigmatic din secolul 17. Un solomonar cu calul său zburător

Punctul final al inițierii noastre. Găsim în sfârșit omul care ne poate vorbi cu exactitate despre go­nitorii de nori. E prima dată când auzim cuvântul „solomonar” rostit răspicat și firesc, de gura unui alt bătrân din neamul Buligilor. Omul din fața mea era el însuși o legendă: știe „cât în stele”, degetele nodu­roase încă îi umblă ca vrăjite pe fluieraș sau arcușul cobzei, ba arbo­renii spun că moș­nea­gul ăsta mai bate încă „lunca”, „rân­dunica” sau alte jocuri vechi, dar așa de voini­cește, că și feciorii tineri se în­ciudează când îl văd. Pe peretele din fund al odăii atârnă zeci de distincții și medalii câștigate la mari fes­tivaluri de folclor din lume. Spre deosebire de celălalt Buliga, bătrânul aces­ta era în putere, vânos și puternic, carnea nu i se boțise de fel, iar pieptul îi era încă bombat și tare. În ochii săi mereu umezi și lucitori, de o inteligență înspăimân­tătoare, s-au adunat înțelep­ciunea celor 91 de ani și legendele unui sat întreg. Așa l-am găsit: în cerdacul lui sculptat cu migală, privind depărtările, sau veghind parcă ceva anume. Astfel își începe povestea, cu fran­chețea de temut a bucovi­neanului puternic: „Uitați-vă la mine, 90 de ani cum mă vedeți, amu o să ziceți, omu’ ăsta nu-i cuminte, dar eu atâta mă sâmt de deștept, parcă nu mai am pereche, la vârsta asta ajungi la așa o cumințenie și liniște, că toate din lumea asta le vezi limpede”.

Vasile Cârcu

Despre solomonari i-a vorbit odată, la început de veac, prin 1929-1930, un vecin, Vasile Cârcu, care a murit în 1940 „de tânăr”, la vârsta de 60 de ani. Iar acest Vasile Cârcu a văzut solo­monarul în carne și oase. Iată cum a fost: „Era lângă un iezer un ba­laur care scotea ploile. Vasile ăsta a luat puș­ca și-o zis că el o să îm­puște balaurul, fiindcă purta duș­mă­nie oamenilor. Și-atunci vai, s-o stârnit o vân­toasă și toată iarba dealului o-nceput să se miș­te și să se înfoaie, dealu’ tot o prins viață și-atuncea o apărut solomo­nariu. Mare, cu șapte piep­tare, cu traistă, cartea de vrăji în mână, avea un toiag cu care a fost omorât un șarpe, topor descântat și frâu din coajă de mes­teacăn. Cu frâul ăsta el o îmblânzit bălaurul. So­lomonariu îi spunea: «Nu-l împuș­ca, că după aceea îi mai rău, îi mai rău, lasă-l, c-aista-i de mult aicea, îi bătrân, el conduce vântoa­sele». Când solomo­nariu îi încăle­cat pe bălaur prin cer, balaurul întreabă pe solomonar dacă-s în țarină ori pe pă­dure. Solomonariu îl păcălește, zice că-s în țarină când îs pe pădure, așa mută ploile pe păduri și cruță satele”. Da, asta era istoria secretă de care știam: balaurul îmblânzit și învins de solo­monarul demiurg, urmașul zeului dac Gebeleizis, ce strunea cu fulgere fiara norilor de furtună. Spusele bătrânu­lui veneau din veac. „Și solomonariu era om sau ce era?”, întreb, iar moșneagul se repede să-mi răs­pundă: „Daa, om era, cu musteață. Mergea pe hat și pă­zea cerul. Mânca numai ouă, lapte, mălai și faguri de miere, așa mănân­că solomonarii. De dormit nu doar­me în căsi, cât de ger ar fi, ci pe malul tăurilor, în peșteri, scorburi sau în pă­mânt. Trăiesc fără femei, zic că femeia îi stoarce de puteri și dacă o singură dată o iubit o femeie, se prefac în oameni ca toți oamenii. Când vroia s-o pornească prin cer, se ducea pe malul heleșteului și citea din carte, că era dăscălit. Du­pă ce găta de citit, arunca baltagul în mijlocul bălții și când ieșea bălauru’ îi arun­ca căpăstrul pe gât și por­nea ca o nălucă prin cer, călare pe balaur, și-l con­ducea pe unde vroia el, pe la boieri ce nu țineau săr­bătorile, ce nu-i dădeau de pomană și le bătea moșia cu piatră…”. Și bătrâ­nul continuă, de parcă ce spune s-ar fi în­tâmplat ieri: „Ca 5 metri lung, mare, cu două ca­pete și avea patru labe, avea cam 2000 de chile, se lăsa în balta ceea, în papura ceea și mânca acolo pește. Asta, dacă nu-i arunca boie­riu în mocirlă câte un bou sau o oaie de pomană. Vai, și când să ri­dicau amândoi, solo­monariu smu­cind din frâu balaurul cela bălos, vecinu’ meu o pus pușca la ochi… da’ solo­monariu i-o zis, cu milă, nu-l împușca, că după aceea o să fie mai rău, mai rău, îi bătrân aicea, bătrâân…”.

În Bucovina, bătrânii nu se îndoiesc nici astăzi de existența balaurilor

Bătrânul parcă rostește un descântec. Prelun­gește cuvintele, ca un șuier molipsitor: potopuri, nouri repezi și vânturi. Aproape că nu-l mai auzeam, aproa­pe că nu simțisem când în ogradă au intrat – și nu știu să-i fi poftit cineva – țărani cașvaneni, în frunte cu hâtrul satului Arbore, Grigore Manoil, așezându-se pe unde-au apu­cat, ascultând și ei, fără un cuvânt, această poveste de demult.

La urmă, ieșind cu toții din muțenie, cașva­nenii se porniră să vorbească, dar toți deodată și despre cu totul altceva. Curios este că imediat au început să râdă și eu nu pricepeam, în ruptul capului, de ce râdeau, căci nimeni nu spusese vreo glumă. Un râset greu, profund și sălbatic, cu mine în mijlocul lor, privindu-i nedumerit. Și toată carnea fețelor și pântecelor li se mișca și, pentru o clipă, observân­du-i un licăr în coada ochiului lui nea Gri­gore, am avut impresia că, de fapt, de mine râ­deau. Dar asta nu mai avea nici un fel de impor­tanță. Găsisem Țara Solomonarilor.

Autor: BOGDAN LUPESCU 

Sursa: www.formula-as.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s