Luminita Aldea: „Te schimbi pe tine, se schimbă și țara!”

La mulți ani, România mea!
Am trăit cu toții aproape doi ani extrem de grei. Boala, lipsa de speranță, frământările sociale, viața politică dezastruoasă ne-au pus la încercare țara și pe fiecare din noi. Seara ne culcam gândindu-ne că nimic nu poate fi mai rău, decât tot ce am trăit în acea zi, dar a doua zi apărea ceva mai rău. În toamnă am numărat morții fiecărei zile. Mulți cât într-un război. Tot în toamnă, am așteptat cu înfrigurare ca oamenii politici să devină adevărați oameni de stat, dar nu s-a întâmplat asta. Nu s-au putut dezbrăca de ambițiile de oameni mărunți și să se ridice la măreția omului de stat conștient că nu mai trăiește doar pentru el, ci pentru țară.
Am ajuns cât de jos s-a putut. Toți suntem vinovați pentru asta. Țara nu e o entitate abstractă din afara ființei noastre la care privim cu mirare și exclamăm: Cum a putut ajunge așa!? Nu! Țara suntem fiecare din noi. Dacă ea e bolnavă și noi avem un pic din boala ei sau am îmbolnăvit-o. Eu sunt o fărâmă din țară. Tu ești o fărâmă din țară. Nu te mai mira că ea e bolnavă, ci întreabă-te ce din tine e bolnav de a ajuns țara așa!?
Știți cum văd eu România azi!? Ca pe un vas de porțelan neprețuit, spart în mii de cioburi. Îl privesc, mă mir, mă doare și mă întreb: Cum fac eu – cum facem noi toți – țară iar din miile de cioburi!? Cum le putem aduna!? Cum le putem lipi la loc!? Pare imposibil, dar nu este. Ați auzit de arta japoneză kintsugi, prin care un vas de ceramică este lipit cu lac în care este pus aur!?Arta aceea ce repară, nu prin facerea invizibilă a crăpăturilor, ci prin scoaterea în evidență a rănilor. Vasul rezultat e mai valoros decât cel original. E nou și totuși vechi. E renăscut din cioburi, dar altceva și mai mult decât tot ce a fost cândva. Își poartă cicatricile de aur cu mândrie și pare a țipa: Nu îmi ascund rănile! Nu îmi ascund trecutul! Îmi port rănile ca pe un blazon și arăt că pot renaște și merge mai departe cu lecțiile învățate!
Un vas perfect reparat, cu urmele distrugerilor șterse nu ne-ar spune nimic. Ar fi un vas ca oricare altul. Dar unul ce a trecut prin multe, își asumă greșeli și rănile, e o lecție și o poveste. E un strigăt ca în Biblie: Bolnav am fost și m-am vindecat!
Ce doresc țării mele de ziua ei!?
Să fie ca un vas de porțelan trecut prin arta kintsugi. Mai valoros decât înainte, dar conștient că a trecut prin boală și s-a vindecat. Cu rănile lipite cu aur ca să se știe unde au fost lecția și boala, pentru a nu le mai repeta. Cu toate imperfecțiunile să fie aproape de perfecțiune.
Dar vasul nu se repară singur. Fiecare român e o fărâmă din ciob sau fărâmă din aurul și compoziția de lipit. Dar mai ales fiecare român poate fi meșteșugarul care să încerce arta kintsugi. Ziceți că e imposibil!? Ziceți că nu se poate!? Ziceți că sunteți prea mărunți să puteți face ceva!?
Înainte de a vă spune ce puteți face am să vă spun o mică poveste pe care am citit-o undeva, deci nu e scrisă de mine, doar o reproduc din memorie.

Venea o furtună mare. Norii pe cer au devenit balauri. Tunetele și fulgerele zgâlțâiau din țâțâni cerul. O rândunică s-a culcat pe spate și s-a pus repede cu picioruțele ei cât două ace în sus. Un elefant, ce fugea spre un adăpost, a întrebat-o ce face.

  • Sprijin cerul să nu se prăbușească, cât ține furtuna, a răspuns rândunica cu aripile culcate în praf și cu picioruțele sprijinind cerul.
  • Ha, ha, ha! a râs elefantul fugind să se adăpostească și i-a aruncat peste umăr: Tu!? Cu picioarele acelea sprijini cerul!?
  • Fiecare după putere, a răspuns rândunica, continuând să sprijine cerul, să nu cadă în timp ce elefantul fugea spre adăpost.

    Nu suntem prea mărunți. Fiecare putem face câte ceva după puterea noastră. Corecți, harnici, cinstiți, altruiști, întinzând o mână spre cel ce are nevoie, mai mult decât a aștepta mâini întinse, ajutând puțin… Fără a da mită, fără a promova nonvalori, fără a avea interese meschine, fără a gândi „mie ce îmi iese”, fără a încălca și nesocoti legi, fără a vota din interes sau pentru o sacoșă – căci oricât de nevinovați ne-am crede față de țară și de clasa politică actuală trebuie să recunoaștem că noi am născut și țara bolnavă și clasa politică: țara prin nepăsare, clasa politică prin vot – sunt doar câțiva pași ce îi poate face fiecare din noi. Dacă o rândunică, cu picioruțele ei cât două ace, crede că poate sprijini cerul să nu cadă, noi, români cu creier, inimă, mâini, picioare, suflet, cum putem crede că nu putem sprijini cu toate acestea țara!? Dar pentru asta trebuie să ai credința rândunicii.
    Te schimbi pe tine, se schimbă și țara! E singura modalitate de a o repara ca pe un vas trecut prin arta kintsugi.
    Știu că veți spune că visez, dar de ziua țării mele nu-mi furați visul! Și am uitat să spun, ca româncă, îmi doresc ca ziua țării mele să fie în fiecare zi.

Autor: Luminita Aldea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s