Ilaria Pușcă: „Sărbătorile ne cotrobăie amintiri ascunse și ni le aduc sub forma unor zâmbete, în colțul gurii.”

Sărbătorile ne cotrobăie amintiri ascunse și ni le aduc sub forma unor zâmbete, în colțul gurii.Întregul spectacol al celor două săptămâni era trăit de mine cu cea mai mare curiozitate, bucurie, dar și intensitate.

Dar să intrăm în spațiu și timp: cu vreo 40 de ani în urmă, într-o atmosfera hibernală, de toată splendoarea, cu omătul aproape cât gardul și cărările, îngustuțe, ca niște tuneluri! Ținuta copiilor era simplă. Ursoane, mocasini, pâslari, căciuli, pantaloni și pulovere din lână. Săniile date cu parafină. Schiurile, confecționate din scândură de paltin, îndoite în gard, în loc de clăpari, niște sârme, de toată frumusețea.

Dacă acum toți se duc pe pârtie la Ariniș, Dorna sau Câmpulung, noi mergeam pe dâmp la Lelea Zanovia și la Nenea Nicuță. Avansații, pe dâmp la Moară la Vagnovan. Olimpicii, în Poiană la Ciurilă!!! Patinatorii, cu niște sârme sub papuci, pe apa Ciumernii. Eu, cadoristă de mătușa Nuța lui Iacob Cenușă, cu patinele lui Florin. Aveam să mă fudulesc cu ele, alături de Anca, nepoată- mea de la Suceava, de Veronica Bujoreanu și de Nicoleta Crețu. Ele, bineînțeles, că aveau patine albe și lucioase…Eu, m- am mulțumit și cu cele de căpătat. Datorită lor, patinez cot la cot cu copiii, pe la toate patinoarele din orașele pe unde călătorim.

Și pentru că mâine e Boboteaza, multe amintiri mă năpădesc, din acel spectacol simplu și firesc, ce derula într-o așezare și-o cursivitate a atmosferei rurale de atunci! Pentru ca grâul să fie așezat frumos pe masă, fiert și îndulcit, cu nuci și stafide, și o cruce mare din cacao sau bombonele colorate, ce se topeau până venea popa Spânu, Dumnezeu să-l odihnească, se impuneau o grămadă de alte activități, după cum urmează:

– Du-ti, copchilî, șî adî chiua di la bunic – ta, zicea mama, printre trebi.Eu, patinele, și pe uliță la Verina, cu un ulcior de lapte dulce în mâini.După un ceas, întoarsă de pe uliță, cu nasul roșu ca o sfeclă, strigam de la poartă:

– O zâs, c-o dat chiua la mătușa Coca lu Cercel șî sî ma duc mai îndatî…

Urma alt traseu, ca să constat ca era la mătușa Nuța lui Iacob. Până în sfârșit, o legam pe sanie și o aduceam acasă. Urma pisatul grâului, uscatul, vânturatul, afară, într-o tavauă mare. Fiertul și diresul, cu nuci măcinate și întregi, cu ,,strahidii” atent și meșteșugit ascunse de mama. Crucea, musai, cu un ziar Zori Noi, decupat. Ce știam eu pe atunci despre semnificații profunde, despre simbolistică și motive multiple ale acestei minunate sărbători? Și venea și ajunul! Bineînțeles, cu o grămadă de… Așe sî facii…. Așe sî țânii… Mă enervau rectricțiile și interdicțiile.-Fetilii n – au voii sî margî pi la căs, mai ales în Agiun… Unii îmblii, ulițarnicî, ci ești tu? Sau…- Nu mâncaț din chicioarii, c-or fata vacilii din chicioarii!Și câte și mai câte!Sau mai zicea mama:-Ieș la poartî sî vezi dacî sî audi popa!Ieșeam în ger și ciuleam urechile, cu emoție și bucurie! Dacă venea din sus, auzeam pe la Maier:-HĂP, CHIRALEEEEESAAAAAAAA!Dacă venea din jos, aceeași așteptată strigare, venea de pe la badea Niculai Saghin, ultimul cojocar al satului nostru, Dumnezeu să-l ierte!Și navetam de câte 10 ori, afară și înapoi, și venea și părintele, fie iertat, cu o droaie de copii, și cu vecinii, cu lumânări aprinse! Și era bătrân, părintele, și – i abureau ochelarii înghețați, și înghețate ii erau și mâinile și mănușile, punea o țâră mâinile deasupra sobei, se uita la pozele aliniate în credenț și începea:-ÎN IORDAN BOTEZANDU-TE, TU DOAMNE,ÎNCHINAREA TREIMII S-A ARĂTAT…

Noi, alineați, sărutam pe rând crucea și mâna părintelui, sfinția sa binecuvânta masa, eu mai luam o bomboană pe jumate topită de pe colivă , și viteză mare între copii, pe care-i cinsteam cu mere și nuci. Nu se visa la bani, pe vremea aceea. Mama dădea rachiu fiert cu secarică și ceva dulce, femeilor, ce făceau câte o cruce pe var, cu lumânarea aprinsă. Îmi dregem și eu glasul cu corul mixt deja format și deloc instruit, dar care mi – a rămas în inimă, câte zile voi trăi

…. Și câtă bucurie, că mă lăsa și pe mine! Zicea mama:-La doauî, trii, căs, copchilî, sî ti duci, nu mai mult, ai auzât?Dar cine-o mai auzea pe mama? La întoarcere, pentru că de fiecare dată, încălcam legea impusă, îmi căutam iute de treabă, ca să scap de județ…Și iute se făcea seară.

Și porneam la colindat cu Rarita Saghin! Repetiția generală, la nenea Mitu. Și tata, fudul de felul lui, când să pornim,începea:-Unii va porniț? Iarî? Șî di Craciun șî cu samanatu șî cu Chiralesa? Ci ar sî zâcî oaminii?Mi se muiau picioarele… Bineînțeles, ca tata pricepea că aceste bucurii le trăiești la cea mai mare intensitate, doar când ești copil. La câteva case, cu glasuri stâlcite, dar taaare, ca să se audă, am vestit și noi Botezul, acum vreo 40 de ani în urmă…

Mulți dintre cei colindați nu mai sunt cu noi- tanti Dafina, uncheșul Mitin cu Frida, nenea Ștefan Vaman, tanti Finica și Gavril, bătrânii Verina și Purdilă, nenea Ion al lui Zanoviu și cu Niculița, baba Tenza, Badea Zanoviu și nici Radu, nenea Nicu Cenușă și Părintele Grațian, Mamuca și Nenea Nicuță, nenea Ghiță și Puiu, nenea Ionel și tanti Anisia, nenea Luțu cu Adriana, doamna Eufemia, Lelea Zanovia, badea Niculai Saghin, nenea Solovăstru, de care mă temeam până la leșin, când eram mică, uncheșul Roman și cu Ana. Ulița vecinilor se incheie cu baba Natalia, săraca.

I-am enumerat, ca-ntr-un dureros și tânguitor pomelnic, lângă crucea de gheață, de la Nicanor Pietrar, zis Chetrar, Dumnezeu să-l ierte și pe el. Toți acești vecinim – au primit în tinda lor, la colindat. Azi, nu mai sunt. Le mulțumesc, și-i port pe toți, în amintirea mea, pe fiecare cu povestea lui. Sunt parte din povestea copilăriei mele, luuungă și plină de peripeții, petrecută atât de frumos, pe uliță, alături de toți copiii, care și ei, la rândul lor, au copii și nepoți. Celor care-au rămas, și celor ce se regăsesc în evocarea mea sinceră, le doresc numai bine.Vă mărturisesc faptul că n – am mai scris atât de mult, pe telefon! Am obosit, dar sunt fericită, că v-am lansat și Dumneavoastră, o retrospectivă pe propria uliță, de Bobotează! Cu siguranță, la fel de duioasă. Micuții din poze sunt cei din grupul pe care-l port prin multe locuri, tocmai pentru a ști toată lumea cât de frumos a fost odată, pe ulița noastră, în ochii și inima mea de copil.

Autor: Ilaria Pușcă