Adam Adrian: „-Băiatul cu bunicuța! Haideți!”

Era prin 1996. Bunica suferise mult după moartea tatei. Își îngropase singurul copil după ce cu patru ani înainte își îngropase soțul. Zile și nopți, nopți și zile o auzeam plângând în camera ei, căzută în genunchi. La ce s-o mai fi rugând? Dumnezeul în care credea ea i-a luat tot ce avea mai scump pe lume. Mai rămăsesem eu, bolnav și pierdut. O luam uneori în brațe și o mângâiam.
-Nu mai plânge bună…O să am eu grijă de tine. Îți promit.
-Îngeru’ bunii…
Și am avut. Am avut dar nu cum ar fi trebuit. Nu cum mi-aș fi dorit. Mă învinovățesc deseori și sufăr enorm că n-am făcut mai mult pentru dânsa, că n-am știut atunci să o iubesc mai mult, să o fac mai fericită. Acum știu, da’ buna nu mai e…
De la atâta plâns și suferință buna mea a făcut diabet și într-o zi orbise. Dimineața când m-am trezit era pe hol, sprijinită de perete. Mergea spre baie.
-Bună dragă, ți-i rău?
-Nu mai văd, copile. Nu mai văd nimic.
Am încremenit. Cerul parcă s-a prăbușit peste mine și eu, sub toată greutatea lui, stăteam nemișcat, ca un mort ce-l duci la groapă. Eram singur cu buna. Nu mai avea pe nimeni. Ne aveam unul pe altul. Eu eram totul ei, viața ce i-a mai rămas eu eram. Am îmbrăcat-o și am dus-o la medic. Era doctorița Petre pe atunci. A consultat-o și mi-a spus:
-Îmi pare rău, dar eu nu mai pot face nimic. O singură clinică este în România la care puteți încerca. S-a deschis de curând în București dar vă trebuie bani. Un turc a deschis. Operează cu laser. Dar trebuie mers cât mai repede.
Mi-a dat o adresă. Atât aveam. Atunci nu era internet. Nu aveam număr de telefon, nu cunoșteam pe nimeni în București care să mă îndrume, auzisem doar că Bucureștiul e un oraș foarte mare. Nu am stat prea mult pe gânduri. Am ajuns acasă și am luat-o pe buna în brațe, am mângâiat-o. Am simțit pentru ea în clipele alea milă, iubire și o profundă recunoștință. Mi-am amintit într-o clipă de tot ce a făcut pentru mine, toată dragostea și viața pe care mi-o oferise. Terminasem școala de curând și mă angajasem dar salariul era mic iar eu nu pusesem deoparte mai nimic, abia ne ajungea să trăim.
-Mergem la București bună! Hai să te-mbrac!
-Io nu viu nicăiri. Îs bătrână, dragu’ bunii… tot ce îmi doresc îi să mor, să nu fiu o povară pentru tine…
-N-o să mori bună, niciodată! Că n-o să te las io. Hai să te-mbrac!
-Copile, mergem degeaba. Ca n-avem bani. Cine ne bagă pe noi în samă pecolo? Nici nu găsâm spitalul.
-Bună, tu roagă-te. Roagă-te neîncetat, apoi vedem cum ne-o fi norocul.
-N-avem la cine să cerem bani?
-Bună, io nu cer bani de la nime’. Merem cu ce avem. Tu roagă-te.
-Să te rogi și tu, puiu bunii. Da’ să te rogi cu tot sufletu’, cum o fac io.
După o oră eram în tren și după alte șapte eram în Gara de Nord, în capitală. Cu o plasă de nailon în care aveam o sticlă de apă și două sandvișuri într-o mână și cu buna mea de braț priveam năuc în jurul meu. Eu măcar puteam privi dar buna nu mai privea.
Eram un copil. Un copil cu o bunicuță de braț. Îmbrăcată sărăcăcios, cu un batic gros și negru legat sub bărbie, laibărul de lână croșetat de dumneaei peste rochia maro pe care o avea de când era domnișoară, o haină veche de postav și cu niște pantofi scâlciați stătea atârnată de brațul meu iar eu eram pierdut. Pierdut prin imensitatea orașului, prin lumea largă și prin sufletul meu trist și însingurat. Nu știam încotro s-o apuc. Am căutat ieșirea. Ajunși în fața gării am întrebat un taximetrist de adresă. Bani de taxi nu aveam așa că am pornit pe jos. Era două noaptea și pe bulevardul lung cât o viață de om eram doar eu și buna. Pășeam încet, nesiguri, tremuram de frig și de teamă. De teama că nu ne va băga nimeni în seamă, că ne vom întoarce acasă așa cum am venit, buna oarbă de ochi iar eu orb de suflet.
La ora patru eram în curtea clinicii, osteniți de orele multe de drum și de nesomn. Programul era de la 9. Am găsit o cutie de carton, pe care am rupt-o și pe care am așezat-o pe buna, apoi m-am așezat eu. Se lăsase frigul iar eu eram într-un tricou, o gecuță subțire de blugi ruptă pe alocuri, cu gulerul zdrențuit și cu lacrimi în ochi. Am ținut-o în brațe pe buna multă vreme. Ațipise. Am adormit și eu, tremurat și plâns. Ne-a trezit pe la șapte femeia de serviciu, o femeie între două vârste cu un păr lung sub un batic legat la spate, o privire caldă și bună și o voce la fel. Venise la lucru și s-a împiedicat de noi.
-Haideți înăuntru la căldură. Cine sunteți? De unde veniți? Aici este cu programare, nu vă ia nimeni fără. Sunt programări și peste o lună. E cam 400 de dolari operația la un ochi.
Eu aveam 180 de dolari. Ăștia erau toți banii mei. Câștigam lunar cam 180.000 de lei, echivalentul a cca 54 de dolari, și asta era tot ce am putut să strâng.
-Copile, hai să merem acasă.
-Bună, până nu vorbesc cu doctorul nu plec. Bani de consultație avem. Măcar să te consulte să ne zică dacă avem vreo șansă. Strâng bani și venim iar. De plecat nu plec nicăieri și dacă avem o cât de mică șansă nu renunț. Ne prindem de ea. Hai să ne rugăm măcar să ne primească la consultație. Două ore ne-am rugat. S-a umplut de oameni sala de așteptare. Femeia de serviciu, căreia îi povestisem în mare viața noastră ne-a spus să așteptăm că vorbește ea cu doamna doctor și că încearcă să ne ajute. “Doamna doctor e un om foarte bun, să știți. M-a ajutat și pe mine când mi-a fost bolnav copilul. Mi-a dat și bani…”
-Băiatul cu bunicuța! Haideți!
Am intrat în cabinetul luxos și curat, eu sfios și vădit emoționat și buna plângând. Nu știu ce-o fi fost în sufletul ei, dar îmi puteam închipui. I-a povestit femeii în halat alb cum a murit de curând tata, spulberat de o mașină pe trotuar, pe când se întorcea de la lucru, cum a murit moșu cu trei cancere, cât de bolnav eram eu și că doar pe mine mă are, i-a povestit de suferința noastră, de cât a plâns până a orbit, iar doamna doctor o asculta. Tăcea și o asculta. Eu n-am zis nimic; m-au podidit lacrimile. Plângeam în liniște să nu deranjez. Îmi ștergeam din când în când ochii cu dosul palmei și sufletul parcă mi se îneca. O parte din durerea bunii era în mine, suferința cauzată de moartea tatei, a bunicului și de boala mea o împărțeam amândoi.
-Nu știu de unde mai am lacrimi, doamna doctor, că mi-i uscat sufletu’, vă rog să mă credeți. Mă rog la Dumnezo să-mi dea putere numa’ să-mi cresc nepoții, să-i văd la casa lor, apoi poci muri…
-Te rog să aștepți afără, mi-a spus, și m-a mângâiat pe obraz.
Am luat loc lângă aceiași oameni care așteptau lângă mine, ca și mine, minuni.
După 40 de minute s-a deschis ușa:
-Nepotul lu’ bunicuța! Haide!
Buna era cu un ochi bandajat.
-O să fie bine. Peste câteva zile veniți să o operăm la celălalt. Vă mulțumesc că ați venit. Aveți o bunică minunată. Mi-a povestit numa’ despre dumneavoastră. Tare mult vă iubește. Vă rog să aveți grijă de ea.
-Vă dați seama că am. Nu știu cum v-aș putea mulțumi vreodată. Vă rog să îmi spuneți cât ne costă. Eu am doar 600.000 de lei, dar vă mai aduc data viitoare.
-Nu vă costă nimic. Am vorbit cu colegii și așa am decis. Dar vă rog din suflet să nu mai spuneți la nimeni că ne dă afară.
La nimeni n-am spus, niciodată. Vă spun vouă azi, că așa am simțit să împărtășesc cu voi, uneori, bucăți sensibile și delicate din lumea mea și din viața mea. Vreau să știți și să credeți că există Dumnezei și că minunile există și ele se pot întâmpla doar atunci când crezi în ele. Dumnezeii sunt oamenii minunați, sensibili și buni din jurul nostru. V-am povestit întâmplarea aceasta cu speranța că poate veți fi și voi într-o zi Dumnezei pentru cineva.
Operațiile au reușit pentru că am mers din timp, bunicii i-a revenit vederea, ba mai mult, cât a trăit, încă 14 ani, a citit și a scris fără ochelari. Nici la a doua operație doamna doctor nu ne-a luat bani, a strâns-o pe buna-n brațe, i-a sărutat obrajii, i-a șters lacrimile și ne-a însoțit până la poartă. I-a dat bunicii buchetul de flori și cutia cu bomboane pe care i le-am dus eu.
-Încet! Numa-ncet! Uite că a venit taxiul! Îi bagă bunii în buzunar un teanc de bani.
-Pentru taxi.
-Nici vorbă! Doamna doctor, așa de tare mă supăr de nu puteți crede. I-a dat înapoi și i-a mulțumit.
-Mergem pe jos, să văd și io Bucureștiul, că nu l-am văzut niciodată. Măcar cu un ochi…
Doamna doctor a zâmbit și ne-a îmbrățișat, de data asta pe amândoi.
Am mers pe jos până la gară, fericiți. Demult n-am mai văzut-o pe buna zâmbind. Nu știam la cât avem tren dar nu conta. Am intrat la o cofetărie și ne-am luat câte o prăjitură și suc. Mergeam cu buna de braț și parcă îl țineam de braț pe Dumnezeu. Nu era om mai mândru și mai fericit ca mine în tot Bucureștiul.
-Doamne, ce blocuri mari! Doamne da’ ce gară mare! Ce de trenuri, dragu’ bunii! Doamne, mă copile, ce mari îs munții!
În compartiment am stat singuri. Buna m-a ținut de mână tot drumul spre casă. Priveam pe geam și privirea ni se pierdea undeva, departe, cu tot cu suflet. Dintre munți, de aproape de nori, ne privea tata.

Autor: Adam Adrian

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s