De când am început să gândesc, adică de pe la zece ani, și de când mi-am dat seama ca viața asta nu-i întotdeauna ceea ce pare, am tot sperat ca va fi mai bine. Când apărea o problemă oarecare îmi ziceam las’ că o să treacă și după aceea gata, va fi bine. Într-adevăr, așa se întâmpla, numai că exact când credeam că de acum încolo va fi bine, deodată apărea altceva, ceva si mai rău. Mă întristam, plângeam poate, însă o luam de la capăt în sensul că iar speram să treacă și să fie bine. Lucrul acesta cu alternanta rău-bine s-a petrecut de sute sau poate mii de ori, de fiecare dată sperând că în sfârșit, după ultimul rău va veni binele care mă va însoți până la capăt.
Dar anii au trecut, viața mea s-a strecurat printre deznadejdi și speranțe și iată-mă ajuns aproape bătrân. A fost covidul și am sperat că va trece și se pare că a trecut, acum s-a pornit războiul, un război despre a cărui desfășurare încă nu știu nimic, deși sper ca și acesta să treacă. Și poate că va trece. Dar trec și eu, și mă întreb cu ce m-am ales din toată zbaterea asta? Cu speranța că va fi mai bine? Nicidecum, ar fi o amăgire. Pe pământ viața așa va fi până la final. Viața mea și a oricui, nimeni nu scapă.
Și totuși, după toate acestea, nu sunt speriat și deznădăjduit, deoarece mi-am dat seama că am rămas cu ceva, cu ceva esențial, și anume prietenia mea cu Dumnezeu. Este singurul lucru adevărat din toată existența mea, eu și Dumnezeu, El Sfânt, eu un păcătos iertat definitiv. De cine să ma tem, atunci? De Putin? E prea mic pentru coaliția dintre mine și Dumnezeu…
Autor: David Croitor
Jurnal de Bucovina 