Sunt oameni care intră în viața noastră cu tot soarele deodată și pleacă, mai apoi, în vârful picioarelor. Uneori, trag ușor și pe șoptite ușa în urma lor; alteori, o lasă vădit întredeschisă, să afle în răstimpuri calea de-ntors. Vin nechemați și pleacă neîntrebați.
Pentru că oamenii încap anevoie în doar câteva cuvinte. Au nevoie să se așeze-ntr-un suflet. Încap mai bine în el. Uneori, acolo unde-și fac căpătâi, aștern pe la colțuri fâșii de catifea și la ferestre zăbranic alb strălucitor, din cel mai îndelung răsfirat fir de borangic. Să intre și să iasă mai lesne lumina. Și-L cheam-acolo și pe Desculțul Iisus. Să vină și să tocmească aripa de înger, agățată în cui, la pragul de sus. Și Bunul chiar vine. Și-n urma lui, cete de îngeri ce vin să ne-nvețe, ca pe copii, să ne jucăm de-a Cerul. Cerul acela ce nu-i gândit și plăsmuit doar pentru mine, ci pentru noi.
Se-ntâmpl-ades că-i zarvă mare-n sufletul acela. Adeseori, și multă-multă-nghesuială. Ori și-a rămas prea mic, ori nu mai e loc în el decât de cel care îl poartă prin vremelnicie. Ca-ntr-o-ncăpere în care cuvintele se lovesc de pereți. De ne-înțeles, și de însingurare, și de durere. Iar oamenii, ca și Iisus, nu rămân prea mult într-un astfel de loc. Pleacă tiptil, ca nimeni să nu-i vadă, să nu-i știe. În vârful picioarelor. Și-și caută pentru o vreme loc de adăstat într-o altă tăcere. Dar, să nu fie!
Iisus e Înviere. Și e Iubire. Și-i Cel Ce le răspunde psalmilor ce se aștern către El, statornic în șoapte, noapte de noapte: Fie!
Autor: Daniela Ceredeev
Jurnal de Bucovina 